Nu departe de gară se iveşte o casă imensă, îmbrăcată toată în cel mai natural, curat şi energic verde, acoperită toată cu frunze mari şi proaspete de vie, rar se mai observă câte o codiţă, de culoarea pământului, care sprijină toată coperta de frunze. Rafinamentul şi eleganţa în formele lor supreme, astea sunt cele două atribute principale ale casei. Nu există moment în care să nu întorc capul când trec cu maşina prin faţa acestei opere de artă. Proprietarul pare să aibă mult bun gust, poate atât de mult încât îl eclipsează pe al tuturor cetăţenilor oraşului la un loc. Am ajuns să o cunosc destul de bine pe doamna care locuieşte aici. Aceasta se tragea dintr-o veche familie englezească, asta explică şi pasiunea ei pentru meticulozitate şi pentru elegant. Mi-a spus ceva ce nu o să uit niciodată şi datorită acelor spuse am să-i fiu prieten până la sfârşit. „Când lumea crede în tine, acest lucru te face să creşti!” Nu ştiu cu ce s-a ocupat în tinereţe, ştiu doar că era pasionată de teatru şi literatură. Acum ştiu că pune preţ mai mult pe teatru, literatura a trădat-o de trei ori. Mi-a spus ceva despre iubire, dar am înţeles de ce a renunţat şi la literatură, fiind o persoană care concentrează două idei într-una. “Nu am avut parte de mari iubiri…poate doar una, una şi numai atât…dar m-a dezamăgit, eu îl hrăneam mereu cu poezie, iar el era dependent de otravă, de matematică! L-am părăsit, acum mai am doar mărgelele primite de Crăciun, mereu îmi e dor de culoarea lor.”

Îi mai aduc portocale, mai ales iarna când sunt cu duiumul pe piaţă, îi place aşa de mult mirosul lor, îi aduce aminte de momentele petrecute pe scenele teatrelor, la repetiţii. Am rugat-o să îmi povestească mai multe şi s-a aşezat pe fotoliul mare, acoperit cu o pătură pufoasă din living, dar înainte a adus două ceşti de ceai calde de mentă. „Fata cu capul de zebră, aşa am ajuns să fiu cunoscută. Zebra a fost şi va rămâne un animal superb, străbătut de două culori, alb şi negru, una semnificând puritatea şi fineţea şi cealaltă misterul şi straniul. Când eram tânără fumam mult şi îmi plăcea să sting totul la sfârşit cu mult vin. Ţin minte că într-o dimineaţă aveam ochii injectaţi, am coborât la farmacia de jos şi mi-am luat nişte picături, dar farmacista nu m-a crezut că sunt proaspăt trezită, atunci am înţeles că nu am ochii limbezi nici când e dimineaţă, toată lumea se trezeşte cu privirea odihnită, eu nu! Locuiam la etajul 6 şi pe vremea aia nu aveam probleme cu spatele, coboram şi urcam scările ca o maniacă. Reţin perfect geamurile date cu vopsea verde-smarald, toată lumina aia îmi făcea pielea aşa de bolnavă, de palidă, parcă aveam vene de inox. Eram încă de pe atunci cochetă, buzele nu le uitam niciodată nerujate, aveam o prietenă care se ocupa de contrabanda asta a cosmeticelor şi îmi făcea rost de rujuri bune.”

Casa este încărcată cu o mobilă foarte veche şi grea, ferestrele imense sunt mai mereu acoperite de draperiile de culori întunecate ce nu lasă lumina zilei să pătrundă în casă mai deloc, de altfel victorienii considerau încăperile goale de prost gust, aşa era si B. a încercat din răsputeri să umple fiecare spaţiu disponibil cu obiecte semnificative inspirate din personalitatea proprietarului. Pe de altă parte o casă plină poate să îi arate unui vizitator că persoana ce locuieşte acolo este singură şi are nevoie de companie, iar compania o găseşte în obiecte. La un moment dat mi-a fost milă de ea, dar nu am avut curajul să îi spun în faţă am încercat să ocolesc subiectul, în zadar, şi-a dat seama despre ce era vorba. „Eu ador mila. Mila îţi arată că oamenii încearcă să te înţeleagă, să înţeleagă prin ce treci şi din ce eşti făcut. Sunt o persoană ce nu a ieşit niciodată afară să caute iubirea, cred că am găsit-o aici în casă, sau am presupus că iubirea mă va găsi pe mine şi nu m-a găsit.” Era o iubitoare înrăită de ceai, putea să refuze un pahar de vin oricând, dar o ceaşcă caldă de ceai niciodată. Avea o întreagă colecţie de ceşti, moştenite şi cumpărate, fiecare piesă costa o mică avere şi asta m-a pus pe gânduri. Niciodată nu am înţeles de unde are toată această siguranţă financiară. Îi plăcea să cheltuiască banii pe nimicuri, cumpăra parfumuri, bijuterii, reviste scumpe de modă şi multe dulciuri. Apoi mi-am dat seama din albumele pe care le păstra pe măsuţa de cafea că a fost o femeie cu adevărat curtată şi dorită.

Mereu am avut impresia că am fost atras de toate lucrurile înspăimântătoare, sălbatice şi diabolice, dar nu a fost aşa. Am fost atras de compania bună a acestora, la fel cum sunt atras şi de compania bunei mele prietene, doamna B., căreia timpul i-a albit părul, i-a furat elasticitatea pielii şi i-a dăruit în schimb riduri şi reumatism. Cu toate astea este genul de doamnă care nu dă doi bani pe operaţiile estetice ce au menirea inconştientă de a te întrista. Până la urmă operaţiile astea indică faptul că persoana care recurge la ele este slabă şi nu are prea multă încredere în ea. Acum am înţeles, mereu am fost atras de persoanele ce îmi inspiră încredere, aceste persoane nu sunt nicidecum „lucruri” înspăimântătoare, sălbatice sau diabolice, sunt doar ele, nu vor să accepte toată această „spălare pe creier” actuală. Am întrebat-o de multe ori dacă îi este dor de tinereţe şi mereu mi-a răspuns că „nu poate să-i mai fie dor de ceva atât de îndepărtat, depărtarea face ca uitarea să fie mult mai uşoară.” Noi suntem într-o petrecere pe această lume, nu mai are teamă de moarte, a asistat la atâtea morţi, oamenii pot să moară şi frumos. Se poate pleca de pe această planetă împăcat şi frumos, în orice caz un om care moare cu râsul pe buze îţi schimbă toată viaţa, ba chiar îţi va schimba moartea.  “Dumnezeu m-a pus la încercare de atâtea ori şi am izbutit să Îl supăr mereu, aşa sunt eu, am acest dar de a supăra Divinitatea, sunt o femeie controversată dar, sunt şi frumoasă, iar Dumnezeu mă iubeşte.”

E greu pentru o persoană în  vârstă să se gândească la sfârşit, este greu chiar şi pentru mine să mă gândesc la moarte, dar de multe ori te obişnuieşti cu ideea. “Ei toţi mor! Aşa fac mai toţi, mor pur şi simplu, e doar un prag. Totuşi câteva suflete din casa asta m-au iubit. Aşa sunt şi oamenii, ei mor, pur şi simplu mor! Eşti cunoscut doar de rude, de prieteni, de familie, doar ei te plâng, te uită apoi iar îşi reamintesc chipul tău la vreo ocazie. Totul ţine de modul în care pleci din viaţa asta.  Modul de plecare, trebuie să creezi ceva miraculos şi să laşi aici  ceva, ceva nu doar nouă, celor ce te cunoaştem, ci tuturor. Trebuie să pleci demn, chiar dacă nu deţii nici un bun material, trebuie să pleci încărcat de amintiri, cu amintiri îndesate prin buzunare şi cu acele clipe pe care nu le vei uita niciodată. Restul rămâne aici, hrăneşte-ţi spiritul, restul vine de la sine!” Cu alte cuvinte, atâta timp cât sfârşitul vine la o vârstă înaintată şi tu ţi-ai trăit viaţa în fiecare zi fără să te gândeşti la a doua zi, nu trebuie să regreţi. Deloc! Ai trăit cât pentru 10 suflete la un loc.

Are puţini vizitatori, dar fiecare persoană ce-i trece pragul este pregătită să-i asculte problemele de sănătate şi gemetele de durere datorate reumatismului. Ea spune că i se trage de când dormea prin căminele studenţeşti dezvelită. Reţinem perfect cuvintele pe care le foloseşte atunci când se trezeşte dimineaţa şi ne povesteşte despre vechile ei colege de cameră. Nici ele nu scăpau de văitături. “Am cearcăne şi iarăşi am dormit dezvelită, e rezultatul unui exces de cafea şi ţigări, le-am amestecat pe toate într-un cocktail, mereu dorm cu spatele gol şi cu picioarele scoase afară din cearşaf. De la un timp am început să strănut, dar nu e o idee rea, mai şterg şi praful! Nu vreau să mai sorb aşa zgomotos cafeaua, încerc să mă controlez, a devenit un obicei prost!”

Niciodată nu am întrebat-o cum o cheamă complet, poate nu am fost interesat. Un lucru ştiu sigur, nu a fost căsătorită. Bunicul meu spunea mereu că mariajele sunt pentru oamenii maturi. Doamna B. nu a fost o fire matură niciodată, nici acum în prezent tot o minte de copilă are. Căsătoria e pentru  oamenii care se dau dimineaţa jos din pat şi fac multe duşuri. Sunt pentru perosanele care au grija de situaţia lor financiară şi poate şi de situaţia financiară a apropiaţilor. Căsătoria e pentru cei ce ştiu să folosească o pereche de ciorapi. Anumite persoane au o anumită grijă de igiena lor, fac duşuri, chiar fac, dar nu au cu adevărată nevoie de ele şi cred că se gândesc la căsătorie ca la un fel de duş, de ce să faci acest pas dacă nu ai cu adevărat nevoie de el. A fost o perioadă în care mă întrebam cum a reuşit să scape de dependenţa de alcool, îmi povestea mereu cum număra treptele cafenelelor cu bărbia noaptea când da să plece acasă, chiar ea recunoaşte cu seninătate că de multe ori a încercat să renunţe la băutură, dar n-a reuşit. Apoi într-o dimineaţă, exact în ziua aniversării celor 29 de ani, într-un moment de singurătate, l-a chemat pe Dumnezeu pentru a-i stinge setea, iar apoi I-a promis că începând cu următoarea dimineaţă alcoolul o să lipsească cu desăvârşire din trupul ei.

Majoritatea oamenilor cred că trăim tot timpul cu ideea că există mâine, mâine, mâine şi cu senzaţia că într-o zi… că eu acum o să muncesc, trag acum, e pentru copii, acum învăţ, acum iau asta, lasă că acum stau mai mult la birou pentru că o să vină o zi când o să trăiesc…surpriză, nu vine niciodată. Dar ea ştia mereu să trăiască, oamenii care nu îşi iubesc viaţa încep să-şi mintă semenii şi să afirme că au treabă, sunt ocupaţi, că se culcă la ora 2, 3 din noapte numai pentru a învăţa, pentru a lucra şi tot aşa, viaţa merită să fie un chin, dar nu pentru toată lumea, doar pentru cei care se cred prea obosiţi pentru viaţă, pentru cei ce se nasc deja obosiţi!

B. nu avea multe prietene, sau rude, dar ştia că dacă îi era tare dor de vechile ei amice din facultate, bătrânele ei partenere de băut din barul de lângă campusul facultăţii putea să le contacteze poate printr-o şedinţă de spiritism, ele erau moarte. Nu puteam să îmi dau seama de ce o persoană atât de caldă, de primitoare, cu o cultură generala formidabilă, poate să fie atât de singură. Vecinii nu o prea vizitează, prietenii vechi probabil o consideră moartă. Dacă locuieşti aici  nu ai cum să nu cunoşti cel puţin jumătate din oraş, ajungi să te împrieteneşti trecând unul pe lângă altul pe trotuarul îngust din centru’, dar asta nu se întâmplă tuturor.

E greu pentru o femeie să-şi conserve frumuseţea. De cele mai multe ori femeile se bucură de acest avantaj doar în prezent. Trupurile şi moralitatea le sunt îmbăiate într-o euforie artificială ce le minte, le provoacă să-şi le neglijeze, dar nu toate sunt seduse. Doamna B. arată uimitor la cei 71 de ani, o cifră pe care şi-o doreşte oricine în zilele noastre. Câteodată când râdem rămân fascinat de dantura ei formidabilă. Îmi spune că secretul stă în respectarea igienei. Nu contează câtă cafea, zahăr, alcool consumi, dantura are de suferit doar dacă îi este nerespectată igiena. Îşi spală dinţii cu un amestec făcut din “sânge de dragon”, pudră de coral şi vin alb. Iarna casa capătă o haină grea, albă. Tot verdele dispare parcă suflat de vânt. La etajul doi se află o camera care are un pervaz imens, îmbrăcat în perne indiene, moi din mătase şi catifea. Aici putea să adoarmă uşor, purta o carte-n braţele îmbrăcate în dantelă, Război şi pace. Înainte să adoarmă m-a rugat să îi cumpăr miere de la magazinul apicol de la colţ. Tuşea şi mi-am dat seama că fumase, dar ştiam că o făcuse doar din dor. ”Unora le place jazzul, iar altora poate le place alt gen de muzica, dar pot spune drept că jazzul e singurul medicament eficient împotriva îmbătrânirii. Frica de moarte e ca frica de frig. Să îţi explic. Eu iarna detest când intru în cadă. În baie e aşa frig şi până trupul mi se obişnuieşte cu temperatura tremur câteva minute şi detest acest lucru. Aproape la fel de mult ca adevărul.  Eu urăsc adevărul, da îl urăsc la fel de mult precum urăsc banii, francezii îl numesc ““la vérité”, Je déteste la vérité. Defapt urăsc atât de mult adevărul încât îmi doresc să torn acum o doză de bere neagră peste el şi să-l mânjesc de propria culoare. Prefer să trăiesc înconjurată de meschinării şi minciuni, adevărul răceşte oamenii, îi transformă în fiare, probabil din cauza efectului purificator pe care îl are asupra lor. Da, cred că unele persoane urăsc moartea la fel de mult precum eu urăsc adevărul. Bărbatul pe care l-am iubit cu adevărat a fugit de lângă mine din cauza adevărului, s-a speriat de sinceritate! -Într-o zi s-a trezit şi a decis că vrea să se mute în Germania. Să picteze femei goale. I-am spus: de abia poţi zugrăvi casa, ce te face să crezi că poţi face artă? Şi m-a dispreţuit pentru tot restul vieţii lui.” 

Nu departe de gară se iveşte o casă imensă, aici  locuieşte buna mea prietenă, doamna B. Este bătrână, dar vede tot. Are o privire agilă, mereu pare posacă, bleagă, dar asta vrea să crezi. Asta lăsa să se vadă doar la suprafaţă. Se mai ascunde. Probabil din motive personale, fiecare avem zile şi zile. Ceilalţi nu se puteau ascunde de ea, ochiul ei, o, acel ochi este ochiul necuratului, căci este unul extrem de vigilent, parcă n-are somn niciodată, şi nu iartă. Nu iartă! Câteodată precum B. preferăm să ne uităm trecutul, să uităm părţile mai puţin vesele din trecutul nostru şi ajungem în prezent şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că suntem frumoşi în felul nostru.  Am învăţat pe parcursul prieteniei cu B. că tu îţi defineşti singur frumuseţea nu societatea. La sfârşitul zilei când mergi în pat, ostenit, te gândeşti bine şi realizezi că nu poţi fi fericit dacă nu te iubeşti mai întâi pe tine şi mai apoi pe ceilalţi şi îmi doresc din tot sufletul ca fiecare persoană frumoasă din lumea asta să se iubească şi să aibă grijă de trupul şi sufletul lor, să sperăm să ajungem la vârsta de 71 de ani şi să zâmbim să realizăm că am avut puterea de a spune „NU” când trebuie plăcerilor distructive. 

Este ora 22:43, cred că am stat destul pe capul ei astăzi. Merg să îi închid veioza, dar ea nu doarme. Se uită la multe poze vechi, le scoate dintr-o cutie. 

„Sunt doar poze vechi. Nu ne puteam permite rame, sau albume, aşa că tatăl meu le lipea cu bandă adezivă pe perete. Aici aveam şase ani. Asta era casa noastră. Eram săraci, mulţi spuneau că trăim într-un şopron. E ciudat, zâmbeam în toate fotografiile, dar uram aşa de tare oraşul ăsta. Toţi erau săraci şi murdari, ţin minte că ziua vedeam doar femei, bărbaţii erau la muncă. Pe vremea aia credeam că toate femeile sunt sărace. Şi chiar dacă aveam doar şase ani ştiam că vreau să scap de acolo. Mulţi spun că un copil nu ştie, dar nu este adevărat, copii suferă cel mai mult. Nu vreau să trăiască nimeni cum am făcut-o eu. Aici e tatăl meu. Era aşa puternic. Când ajungea noaptea acasă, alergam la el şi îi săream direct în braţe. Termina târziu munca la fabrică, venea extenuat. Mă ridica pe umeri. Îmi plăcea asta şi cred că şi lui îi plăcea deşi era obosit. Obişnuiam să-l întreb: „Tăticule de ce trebuie mereu să munceşti atât de mult?” Iar el îmi spunea: „Dacă muncim destul de mult, într-o zi bunul Dumnezeu ne va recompensa şi pe noi cu un loc frumos în care să locuim.” Dar el nu a mai aşteptat să ne recompenseze Dumnezeu, a plecat mai devreme acolo. Tatăl meu a fost un om religios şi L-a iubit foarte mult pe Dumnezeu, probabil de aia a ales să plece mult prea repede. A murit când eu aveam 12 ani. Când l-am vizitat la spital s-a bucurat aşa de tare când m-a văzut, m-a rugat să mă apropii de patul lui. Mi-a zis să nu fiu tristă, să zâmbesc chiar şi atunci când nu pot pentru că lumea e un loc mizerabil şi se bucură de nefericirea ta. Mi-a spus să nu mă întristez când îi văd pe ceilalţi copii curaţi când eu sunt murdară, pentru că eu sunt cu mult mai curată decât ei. Şi ultima lui promisiune mi-a umezit bine ochii. A spus că mă aşteaptă în rai cu o casă mare şi frumoasă, şi că el deja a cumpărat termenul, urmează să o construiască până ajung şi eu. Aşa cum îmi promitea el în fiecare seară. M-a convins spunându-mi că Dumnezeu nu e precum oamenii răi ce-l minţeau şi nu-l mai recomensau, El mereu are grijă de oamenii buni ce muncesc şi au grijă de familia lor. A fost bolnav, iar moartea a venit ca o uşurare.”

Ce urmează să spun nu ştiu dacă o să fie pe placul multora, dar mie îmi place şi cred că asta contează cel mai mult. În săptămânile astea minunate pe care le-am petrecut în cele mai frumoase locuri din Romania am ajuns la concluzia ca mie în primul rând trebuie să îmi placă un lucru şi mai apoi trebuie să mă îngrijorez de reacţia celor din jur. Îmi doresc din toată inima să fiu apreciat de cine mă citeşte, îmi doresc să am mulţi din cei care mă citesc, dar sincer… nu vreau să vă mint, în primul rând scriu pentru mine, scriu pentru „ficatul meu spiritual”, vreau să mi-l eliberez. Toate ideile, toate cuvintele ce le spun aici sunt ca voma, sunt voma, sunt valuri întregi de vomă pe care o scot din mine, nu e uşor, dar totuşi o scot pentru cine e interesant să o disece. Aşternutul de cuvinte e ca un vomitat lung şi tăcut, nu fac zgomot. La sfârşit sunt mereu mulţumit de rezultat, doar este scos din mine, este parte din mine, sunt eu. O să îmi onorez mereu voma, o să îmi vomit mereu gândurile şi mintea!

 

Câteodată când ai destul timp să pui cap la cap anumite trăiri, realizezi că mariajele sau căsătoriile sunt pentru oamenii maturi. Pentru oamenii care se dau dimineaţa jos din pat şi fac multe duşuri. Sunt pentru perosanele care au grija de situaţia lor financiară şi poate şi de situaţia financiară a apropiaţilor. Căsătoria e pentru cei ce ştiu să folosească o pereche de ciorapi. Anumite persoane au o anumită grijă de igiena lor, fac duşuri, chiar fac, dar nu au cu adevărată nevoie de ele şi cred că se gândesc la căsătorie ca la un fel de duş, de ce să faci acest pas dacă nu ai cu adevărat nevoie de el. Timpul seamană cu ceaţa, se ridică treptat, iar aerul nu mai rămâne jilav şi încărcat de umezeală, e respirabil. Jules Renard a spus că prietenia nu există, există doar momente de prietenie. Momentele de prietenie nu au ocolit nici trupul rigil şi rece scufundat în inocenţa copilăriei lui B. Încă din copilărie toată partea mistică a vieţii a fost foarte familiară acesteia şi ştia că visele pot să devină reale şi ştia că acestea sunt foarte, foarte diversificate. Ştia să se ferească de visele sângeroaselor duhuri ce cunoşteau Sfânta Scriptură pe de rost, pe urmă a ştiut să se apere şi de visele mascate ale vrăjitorilor, singura armă contra acestor vedenii şi vise nepalpabile este necredinţa. Singurul vis pe care B. şi-l dorea autenticizat a fost dragostea şi devotamentul unui suflet, unui „prieten”, dar avea o oarecare poltronerie, încă de mică îşi căpătase acest nume de „mister ambulant”. În cele din urmă zilele la ferma familiei din Champagne au devenit uşor animate de spiritul vesel al unei fetiţe pasionată de magie, de practicile ezoterice, mistice şi spirituale, dar foarte spirituală de altfel, mereu surprinzătoare, mereu gata să pară curată şi gata să demonstreze că nu dobândeşte toate cunoştiinţele în materie de magine, până la urmă câţi copii de 9 ani dobândesc capacităţi intelectuale şi spirituale fantastice? Edith a fost singurul suflet apropiat vârstei lui B. care a putut să se infiltreze pe sub pielea ei nefolosindu-se de cunoştiinţele dobândite. Îi curgea atâta viaţă prin vene încât B. se putea socoti un adevărat parazit care îşi redresa starea de spirit doar simţindu-i energia emanată de trup. 

Era linişte şi întuneric, nu se vedea nici luna, nici stelele. În aer plutea un miros de ploaie, încă nu începuse. După toate căsniciile obositoare la care participase şi din care ieşise demnă, pe uşa din faţă, B. a hotărât să îşi folosească toate resursele financiare şi să se mute în Anglia, unde umezeala şi iarba să-i fie singurele prietene. A doua zi l-a sunat pe agentul ei imobiliar, care luase parte la toate mutările şi la toate evenimentele din ultimii ani. 

-„Bună seara domnule, ştiu că e târziu, mi-e teamă că până mâine mă răzgândesc…!”

-Crezi în stabilitate? Spuse domnul Polier. Eu cred! Tu nu. Mâine dimineaţă, e prea târziu şi mă dor genunchii, dacă cobor îmi va fi frig, draga mea… bea ceva, te va ajuta! 

-„De acum înainte o să îţi fie mereu frică de mine, aş fi preferat să mă sperii tu pe mine!”  B. era genul de persoană care îţi lăsa o durere în capul pieptului atunci când îţi vorbea cu un ton cunoscut doar de ea. Un ton ce îţi săpa departe în piept şi îţi arunca o frică ciudată, rară, care te mânca şi nu îţi dădea pace! Până în zori domnul Poliere îi satisfăcuse moftul, probabil de moment… Până la urmă era B. îşi cheltuia fiecare venit, dar acum achiziţionase un conac minunat undeva pe lângă Londra. Casa este înaltă, se întinde pe o suprafaţă de pământ netedă, pare aproape sufocată, îngropată în ierburi şi copaci. Aerul ce înconjura grădinile şi locuinţa păra proaspăt, răcoros, poate din pricina vântului ce adia des şi al ploilor zdravene, dar dacă stăteai bine  şi-l analizai îţi dădeai seama că este acel aer mincinos, scump, pentru care numai o persoană bine sprijinită financiar se putea bucura bine de el. 

Atunci când pleci dintr-un loc sufletul tău cere să găseşti cu totul altceva, speră să găsească noi trăiri, noi regrete care sunt destul de puternice şi care pot să le şteargă pe cele din trecut, noi persoane care să ştie să îţi spele creierul, dar trupul tău cere cu totul altceva. Cere să fie dus undeva unde lucrurile să nu difere cu mult de cele pierdute, cere ca nostalgia să fie dusă departe şi chiar să nu existe. Aici în Londra Oamenii se hrănesc din mizerii, sunt ca nişte vulturi care pretind că au sentimente, dar defapt ei doresc să vadă şi să simtă doar lucrurile dezgustătoare, doar cadavrele. Ce loc minunat, B. tocmai apucase să-şi cumpere o casă în Rai. Bine Raiul diferă în funcţie de caracterul fiecăruia dintre noi. Gândul că eşti singur într-o zi te-ar putea ucide, dar de multe ori te acomodezi şi poate să devină un adevărat avantaj, cum se întâmplase şi cu B. La început se acomodase greu cu ideea asta a nemuririi, că va rămâne un cadavru ambulant, iar familia ei se va îndrepta încet şi sigur spre… nu ştiu o groapă rece şi gata să fie astupată cu pământ, dar timpul este ca o apă care trece pe sub un pod, conduce toate deşeurile departe de conştiinţă. Ce nu ştia B. era faptul că familia acesteia refuzase să fie îngropată complet, un membru al familiei era gata să apară şi să îşi petreacă veşnicia în bătrâna Anglia, un loc prielnic pentru o viaţă sumbră şi fără capăt. 

B. a încercat de multe ori să renunţe la băutură,dar n-a reuşit. Apoi într-o dimineaţă, când toate lucrările şi aranjamentele conacului şi grădinilor au fost finite, aceasta într-un moment de singurătate, l-a chemat pe Dumnezeu pentru a-i stinge setea, iar apoi I-a promis că începând cu următoarea dimineaţă alcoolul o să lipsească cu desăvârşire din trupul ei. Grădina de trandafiri era probabil cel mai elegant loc din oraş, trandafirii englezi erau preferaţii ei, îi iubea, le iubea eleganţa şi forţa. În timp ce B. îşi umplea ultimul pahar de vin roşu, ultimul în faţa Domnului, porţile conacului s-au deschis larg, iar ploaia a început urmată de tunete agasante şi vânt violent, dar nu starea vremii a amuţit-o pe B. ci trupul ce păşea spre ea pe aleea proaspăt turnată. Edith era considerată de familie, frivolă, cheltuitoare şi foarte versatilă, dar cu toate astea a încurajat foarte tare comportamentul ciudat al lui B, dar cu toate astea… de ce privirea ciudăţelei ascundea o strigare, care era menită să o scape de Edith. 

-Aici este locul unde bunul simţ a murit? Insişti mereu cu ţinuta ta asta rece. Ştiu… manifestările în public nu îţi plac, dar nu te bucuri să mă vezi? 

-O secundă te rog, mă rog la Dumnezeu să vină sfârşitul lumii !

Puteai să îţi dai sesama din multe lucruri că B. era o doamnă. Era bine crescută şi emana un aer ce ăi răsfăţa cu politeţe pe cei din jurul ei, se mişca cu graţie şi eleganţă mereu, chiar şi atunci când limita paharelor de vin depăşea cu mult bariera procentului de alcool din sânge, era atentă să ascundă ce gândea. Da din multe lucruri îţi puteai da seama că este o doamnă elegantă, dar cea mai sigură metodă era să priveşti cum îşi păstra demnitatea în situaţii cele mai nedemne, cum era şi asta ca de altfel., era beată tun, iar semnele nu încetau să apară, picioarele tremurau, ochii îi erau injectaţi cu sânge şi vocea-i tremura, dar cu toate astea trupul ei era drept şi nu voia să o trădeze. E franţuzoaică… se pricepe la ţigări, regrete, alcool şi bărbaţii influenţi din jurul ei. 

Edith o analiza fără indulgenţă, refuzând să-i arate afecţiune. „Eşti nebună sau beată? Sper că eşti beată că asta trece până dimineaţă, mergi şi odihneşte-te, încercăm din noi mâine dimineaţă!”

Ce simte o persoană dependentă de alcool atunci când „substanţa de lucru” lipseşte cu desăvârşire? Ei bine… trupul unui dependent de alcool este precum trupul unui creştin, sau al unei persoane religioase, atunci când cantitatea de „religie” este mult prea mare, trupul se apără pentru a nu fi nevoit să fie doborât şi intervine cadrul unei respingeri spirituale şi a unei metamorfoze care are loc adânc în moralul victimei. Această metamorfoză are menirea la un moment dat în viaţa alcoolicului să vină ca o binecuvântare, dar nu de la Dumnezeu, vine tot din tine, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu alcoolismul, care de multe ori este perceput ca o boală, dar dacă ar fi o boală, atunci te-ai ruga şi probabil dacă încărcătura spirituală ar fi destul de puternică te-ai şi vindeca, dar nu alcoolismul este un viciu de care poţi să scapi numai prin această metamorfoză. Trebuie să îţi propui că nu începi de mâine, ci de azi! Dar B. începuse de mâine! Alcoolul e precum diavolul, tu eşti un Adam sau o Evă, iar el încearcă să te amăgească, încearcă să te transforme dintr-o măicuţă sfântă într-o preoteasă luciferică care îşi ascunde mereu ochiul de ruşinea pricinuită de viciul parazitar. B. avea impresia că odată ce golea primul pahar de vin, urmau celelalte, de bere, whiskey, gin, vodka, iar toate astea erau ca un păpuşar care puneau stăpânire pe gândirea şi pe trupul ei. Ea este agăţată cu sfori ca o marionetă, după ce alcoolul îi pătrunde în sânge nu mai este în stare să îşi controleze mişcările. Dar cu toate astea, cum am mai spus, din foarte multe lucruri îţi dădeai seama că B. este o doamnă, cel mai important indiciu este demnitatea şi eleganţa cu care iasă din anumite situaţii stânjenitoare. 

A doua zi începea cu o dimineaţă rece şi ploioasă, o zi în Londra. Edith îşi mânca biscuiţii în faţa ferestrelor imense din bucătărie, ploaia lovea cu atâta putere geamul încât provoca un sunet care nu te enerva, din contră, avea un ecou sedat, un ecou care se infiltra în capul tău şi omora orice durere şi nelinişte. B. s-a trezit şi a decis că vrea să se mute, sau poate nu, nu îşi explica apariţia lui Edith, care trebuia să fie moartă de ceva timp. Fiecare dimineaţă şi-o petrecea în grădină, nu conta dacă ploua sau era senin, ceaiul era bun şi diluat cu stropi de ploaie, chiar o ajuta să se trezească.

Nu e uşor să fii singură şi să îţi porţi de grijă, perfecţiunea nu mă ajută, nu e uşor! În zadar am tone de saci cu bani în bănci dacă nu mă încălzesc cu nimic, am încercat să le dau foc, nu mă încălzeşte flacăra lor, deloc! Nu sunt o persoană grozavă, puternică, frumoasă, mândră de ce am făcut până acum, pentru că am căzut de prea multe ori, am pierdut de mult numărătoarea, în concluzie sunt doar un cadavru ambulant. Nu sunt în stare să am în grijă de mine, unele femei de vârsta mea au arborele genealogic încărcat cu ramuri ce stau să se sfârtece sub greutatea numelor nepoţilor şi fiilor şi ginerilor şi eu ce am, un mare gol în stomac pe care-l mai astup din când în când cu o răsturnare pe scări din cauza sticlelor de vin goale pe care calc şi alunec, dar asta-mi e crucea şi ăsta îmi e drumul, la crucificare, măcar dacă ar fi aşa, dar nu e! Eu nici măcar nu ştiu la ce să mă aştept, spre ce mă îndrept, unde mă opresc? Ţigările şi alcoolul şi nopţile nedormite petrecute în restaurante scumpe, îmi ţin companie, simt că nu sunt singură, îmi este frică de singurătate, sunt înconjurată de ea şi sunt oripilată de singurătate, pe zi ce trece se apropie tot mai tare! 

-Când eram mici îmi spunei mereu când plângeam că o doamnă care-şi respectă statutul nu îşi înşiră niciodată emoţiile în public, îmi spunei că atunci când simţi că lacrimile-ţi vin te gândeşti la un balon şi balonul acela îl umfli cu toate lacrimile şi gândurile ce duc la lacrimi şi apoi îl laşi la voia brizei şi speri să se întoarcă la tine când eşti singură şi poţi să plângi fără să te vadă nimeni. Edith era singurul suflet care o cunoştea pe B. în totalitate, crescuseră împreună şi îi ştia aproape pe dinafară toate aberaţiile despre umanitate şi religie şi ştia că B. era o gospodină desăvârşită, care adora să gătească şi o făcea cu stil, dar cu timpul anumite plăceri dispar, sau sunt „îndesate într-un balon şi lăsate să plutească”, dar ele se vor întoarce mereu! 

Lacrimile lui B. vin aproape ca cele ale bărbaţilor, cu suspine ce îi înspăimântă pe cei din jurul ei. Când plângea trupul îi era la fel de rece ca un peşte proaspăt scos din frigider. „Nu îmi e cald niciodată”. Edith nu suporta gândul că B. era o femeie rigidă, prea serioasă, în comparaţie cu ea! „Nu sunt o femeie rigidă, sunt poate uşor detaşată, deloc răspunzătoare pentru atitudinea mea, zâmbesc mereu amabil şi ies, chiar şi domnul Filipe, grădinarul, cred că l-am angajat doar pentru că este un bătrânel fermecător, nu prea face multe, dar nici mie nu îmi place o grădină mult prea îngrijită, mereu când îi zâmbesc îmi dăruieşte un trandafir şi mă invită la un scotch, dar eu îi spun răspicat că nu pot, totuşi am noroc că a trecut de mult de prima tinereţe şi nu aude din prima, în concluzie am timp să mă răzgândesc şi îl am partener de un pahar!” Era linişte şi întuneric, nu se vedea nici luna, nici  stelele. În aer plutea un miros de ploaie, încă nu începuse. B. şi Edith erau aşezate într-un hamac amândouă sub lumina unui felinar, cam chior… dar nu aveau multă nevoie de lumină, totul era ca odinioară… ca la fermă, acolo curentul era un material scump, care costa şi mai scump, iar serile erau petrecute sub luminile stelelor sau a lumânărilor, când mâncau. Conacul lui B. era foarte înalt, se întindea pe o suprafaţă de pământ netedă, părea aproape sufocată, îngropată în ierburi şi copaci. Aerul ce înconjura grădinile şi locuinţa părea proaspăt, răcoros, poate şi din pricina vântului ce adia des şi al ploilor zdravene, dar dacă stăteai bine şi-l analizai îţi dădeai seama că este un aer mincinos, scump pentru care numai o persoană bine sprijinită financiar se putea bucura bine de el. 

–Mereu ai fost atrasă de toate lucrurile înspăimântătoare, sălbatice şi diabolice. 

–Ştiu, partea bună e că toate lucrurile astea sunt o companie bună, dar vreau să ştiu tu cum de nu eşti… (În momentul în care B. era pe cale să spună „moartă”, Filip a venit lângă hamacul lor şi i-a adresat acesteia complimentele de fiecare seară înainte să meargă la culcare, mereu îi admira pielea nespus de albă şi proaspătă, buzele cărnoase şi degetele subţiri şi uniforme, Filip era un adevărat cuceritor, cu toate că înfăţişarea nu-l ajuta, spiritul îi era încă tânăr şi puternic.) Domnule Filip, dumneata eşti în toate privinţele mult mai proaspăt şi fermecător decât mine. Edith ai de gând să stai mult?

–O veşnicie, vrei să ne petrecem sfârşitul aici? Mereu mi-am dorit ca tu să fii fericită, îmi doresc ca şi Filip să fie fericit, dar înainte de toate îmi doresc ca eu să fiu fericită! Vezi tu în ceea ce priveşte trecerea timpului, am descoperi un mic secret ascuns bine care îmi permite să păcălesc trecerea anilor, dar diferenţa dintre mine şi tine este că eu am fost mai calculată, nu mi-am aruncat sufletul în braţele  diavolului, eu mi-am încredinţat doar trupul magiei, mai mult medicinei care are grijă să mă conserve cum trebuie! 

–Edith, mama ta a făcut un lucru de mântuială şi-a pierdut tinereţea crescându-te în zadar, a crescut o îndopată, mi-ai terminat toate fursecurile pariziene! 

 

 

 

 

 

Ştiţi ceva, câteodată mă gândesc că suntem nişte fiinţe tare, tare superficiale. Nu sunt în măsură să vă critic pe voi, cei care mă citiţi, dar eu mă consider o vietate superficială. Şi câteodată superficialul poate să ia tente frumoase, atrăgătoare, dar asta se întâmplă destul de rar, e ca o eclipsă. Sunt un superficial convins, am stat câteva zile la ţară şi mi-am dat seama că toate lucrurile pe care noi le considerăm aşa preţioase, sunt de prisos, sunt doar unelte ce sunt menite să ne scarpine prostia, nu mai mult! Dacă ajungi ca mine să depinzi de un obiect conectat la curent, atunci… e trist şi poţi să te numeşti şi tu o fiinţă superficială, bun venit în club. Bună numele meu este Mihai şi sunt dependent de tehnologie precum peştele e dependent de apă. Încerc să îmi mai temperez eu mania asta cu gânduri şi imagini ce îţi trimit trupul într-o grădină umedă îmbibată într-un aer proaspăt şi rece. Mă gândesc că în câţiva ani poate… cine ştie o sa ajungem să ne cumpărăm propriul gadget care ne va teleporta în propria grădină virtuală, dar în zadar, senzaţia nu va fi la fel, totul este superficial, artificial. A… da! Sunt şi o vietate artificială, câteodată e bine. 

Aveţi impresia ca toate persoanele impecabile din jurul vostru sunt fericite? Eu nu cred! Perfecţiunea atinge culmi demonice şi demonicul nu are cum să fie îmbălsămat în fericire, în concluzie dacă şi tu vrei să pari perfect şi să pari o persoană cât se poate de impecabilă, schimbă-te! Sau nici tu nu mai poţi? 

Îmi plac cărţile, dar nu toate, îmi plac cărţile vechi. Nu mă refer la vechimea volumului, mă refer la aspectul acestuia. Cărţile noi, curate şi învăluite în mirosul ăla de plastic ieftin mă duc cu gândul la superficialitate şi nu cred că aş putea să gust o artă care se bazează pe superficialitate. Ca cititor pretind să fiu respectat, bine eu nu sunt un cititor „normal”, mie îmi plac multe lucruri ce altora le provoacă dezgust, sau orice altă reacţie contradictorie.  Je déteste la normalité! Da, starea mea de spirit are grav de suferit dacă rămân blocat într-o încăpere cu oameni ce citesc cărţi precum: „Oare de ce m-a părăsit?”, sau „Cum să agăţ?”… în minte urmează pauză şi tot ce speri în momentele de faţă sunt doar miracole, speri că maiaşii au anticipat greşit sfârşitul lumii şi defapt e astăzi, chiar acum! 

Mie îmi plac şi casele, dar bine nu casele alea la care poate se gândesc majoritatea oamenilor, case moderne şi încărcate cu aparatură ultra modernă de prisos, nu spun că nu agreez tehnologia, o ba da chiar sunt un fan al tehnologiei folositoare, al internetului sau al computerelor şi televizoarelor, dar nu mai mult de atât. Niciodată nu am înţeles de ce oamenii aleargă după telefoane ultra-mega-super moderne, nu te fac mai inteligent, nu te fac mai frumos, nu te transformă peste noapte într-un câştigător al premiului Oscar! Nu! Mie îmi plac casele vechi şi acoperite de multă, multă verdeaţă şi care emană o energie verde debordantă. Vă daţi seama ce răcoare e într-o casa din asta vara, nu ai nevoie nici  de aer condiţionat, nici  de apă tulburată de cuburi reci de gheaţă… Nu ai nevoie decât de un ceai rece de la frigider şi de o carte veche şi bună!