Alături de starea mea de spirit

Câteodată stau şi mă gândesc că persoanele care mă cunosc bine de fapt nu mă cunosc mai deloc, poate doar la suprafaţa, dar mă mai gândesc o dată şi îmi dau seama că starea mea de spirit are o infecţie şi astăzi e neagră. Îmi place să îmi transpun starea de spirit în „viaţa mea virtuală”. Ce înseamnă asta, ştiu că pare cam ciudat, dar cam aşa se întâmplă. Am foarte mare grijă ca cei din jurul meu în viaţa mea de zi cu zi să nu mă simte tensionat, ei bine că îmi mai scapă uneori în glas o silabă mai greoaie pentru cel ce dialoghează cu mine nu am cum să o mai repar, sunt om şi ca tot omul greşesc şi mai supăr şi alţi oameni, dar încerc să mă temperez şi să nu îi las pe ceilalţi să se supere pe mine, cel puţin aşa vreau! 

Când am spus că nu vreau ca apropiaţii mei să mă simtă tensionat mă gândesc la faptul că nici mie nu îmi convine să fiu în locul lor şi să am de-a face cu un „dificil cu toane senile”, dar din nefericire nu toată lumea gândeşte ca mine. Şi am mai spus că îmi place mult să îmi transpun starea de spirit în viaţa mea virtuală, pe facebook, pe internet în general chiar şi în acest butic, ştiu sigur că aici am voie să am toane, să mă enervez şi să spun tot ce mă taie capul, uneori într-o altă limbă de preferat să sune mai îndulcit. De exemplu nu ştiu dacă jumătate din cunoscuţii mei îşi dau seama că toate posturile mele, toate mesajele mele, toate fotografiile mele, cuvintele şi toate acţiunile mele pe internet sunt condiţionate doar de starea mea de spirit. Dacă mă trezesc bine postez o fotografie veselă, cu tente plăcute, sau postez un mesaj încurajator pentru cei ce îmi mai vizitează buticul, profilul de facebook şi alte „chestiuni pe unde mai pierd vremea”, dar dacă mă trezesc cu „faţa la podea”… atunci mesajul pozitiv se schimbă cu o replică acidă în engleză şi fotografia cu tente calde capătă tente macabre, metalice cu un iz de sânge şi metal vechi. 

Vă doresc o viaţă lungă şi vă doresc să vă treziţi doar cu zâmbetul pe buze, nu cu nasul la podea!

Paul et Virginie

Sunt un iubitor de „vechi”, iubesc cu toată fiinţa mea magazinele de vechituri. Astăzi am avut un noroc chior, am găsit aceasă carte minunată, „Paul et Virginie” scrisă de Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre.  Eu mărturisesc că am citit cartea tradusă în limba română, dar azi cu puţin noroc am găsit un volum în limba franceză, la un anticariat, defapt nu pot sa spun că era anticariat, pot sa zic că am descoperit un magazin miraculos, un „junk-shop”, sau un magazin de vechituri. Sunt foarte încântat de achiziţia mea, totuşi încă mă întreb de ce era aşa de ieftin, totuşi e o carte de colecţie, cel puţin în opinia mea! Iubesc Parisul, Franţa şi tot ce ţine de această ţară minunată, cultură incredibilă, artă rafinată!

We need fantasy to survive because reality is too difficult…

Astăzi am realizat că întotdeauna grijile şi frica de oameni sunt singurele piedici între tine şi scopurile tale. Şi probabil vă întrebaţi cum am ajuns eu la concluzia asta banală? Atunci când eram copii şi recitam cu cel mai sincer şi convingător ton poezia de la serbări, persoanele din public ne aplaudau şi ne felicitau pentru debordanţa şi încrederea de care dădeam dovadă pe scena aia mică şi aglomerată de întuneric. Acum… ei bine acum nu mai cred că am putea face asta. Ştiţi de ce? Pentu că intervine teama. Copilăria este singura perioadă în care noi ca oameni nu ne interesăm absolut deloc ce cred ceilalţi despre noi şi asta ne conferea încrederea de care aveam nevoie. Pe măsură ce creştem ne ruşinăm, ne este ruşine de anumite ipostaze ale noastre, de anumite gesturi, de anumite fraze pe care le rostim şi încercăm să părem ceea ce nu suntem, numa în speranţa de a mulţumi „masa”.  Până la urmă cred că nimeni nu te poate răni fără voia ta! 

Beauty is a lie!

De multe ori văd în jurul meu ipocrizie, minciună şi mult, mult, poate prea mult prost gust şi toate astea acoperite de o mască  perfectă ce are menirea să le ascundă. Îmi doresc mult ca lumea să nu mai pună aşa de mult preţ pe exterior, câteodată un zid frumos vopsit ascunde o încăpere dezastruoasă, acoperita în întregime de mucegai. Oamenii în viziunea mea sunt frumoşi atâta timp cât nu îşi pierd de tot umanitatea şi încep să urască. Un om poate să fie ca o operă umblătoare de artă, visele şi ambiţile să devină pentru acesta un fard ce îl înfrumuseţează şi niciodată nu ar trebui să depindă de un anumit obiect material.

Mă uit la toate aceste celebrităţi de la Hollywood şi mă întreb dacă succesul lor ar mai fi acelaşi dacă frumuseţea ar ocupa un loc secund, iar talentul ar fi acela care ar conta în lupta lor pentru faimă şi bani, dar în sinea mea cred că ştiu deja răspunsul şi nu mă încurajează absolut deloc. Probabil mai există şi da, sigur că mai există şi persoane publice ce nu pun accentul pe frumuseţe, ci pe talent, pe puterea lor de munca fantastica şi modul remarcabil de a se exprima cu ajutorul talentului lor, de a-şi crea propria lume unde sunt frumoşi în felul lor. 

Dar ştiţi ceva, uneori frumuseţea adevărată se contopeşte perfect cu talentul şi nu mai ai idee care latură să o admiri!

                                                When Your Lonely, I’ll Be Lonely Too…and that is the real beauty!