Doamna B. „11”

 

Câteodată când ai destul timp să pui cap la cap anumite trăiri, realizezi că mariajele sau căsătoriile sunt pentru oamenii maturi. Pentru oamenii care se dau dimineaţa jos din pat şi fac multe duşuri. Sunt pentru perosanele care au grija de situaţia lor financiară şi poate şi de situaţia financiară a apropiaţilor. Căsătoria e pentru cei ce ştiu să folosească o pereche de ciorapi. Anumite persoane au o anumită grijă de igiena lor, fac duşuri, chiar fac, dar nu au cu adevărată nevoie de ele şi cred că se gândesc la căsătorie ca la un fel de duş, de ce să faci acest pas dacă nu ai cu adevărat nevoie de el. Timpul seamană cu ceaţa, se ridică treptat, iar aerul nu mai rămâne jilav şi încărcat de umezeală, e respirabil. Jules Renard a spus că prietenia nu există, există doar momente de prietenie. Momentele de prietenie nu au ocolit nici trupul rigil şi rece scufundat în inocenţa copilăriei lui B. Încă din copilărie toată partea mistică a vieţii a fost foarte familiară acesteia şi ştia că visele pot să devină reale şi ştia că acestea sunt foarte, foarte diversificate. Ştia să se ferească de visele sângeroaselor duhuri ce cunoşteau Sfânta Scriptură pe de rost, pe urmă a ştiut să se apere şi de visele mascate ale vrăjitorilor, singura armă contra acestor vedenii şi vise nepalpabile este necredinţa. Singurul vis pe care B. şi-l dorea autenticizat a fost dragostea şi devotamentul unui suflet, unui „prieten”, dar avea o oarecare poltronerie, încă de mică îşi căpătase acest nume de „mister ambulant”. În cele din urmă zilele la ferma familiei din Champagne au devenit uşor animate de spiritul vesel al unei fetiţe pasionată de magie, de practicile ezoterice, mistice şi spirituale, dar foarte spirituală de altfel, mereu surprinzătoare, mereu gata să pară curată şi gata să demonstreze că nu dobândeşte toate cunoştiinţele în materie de magine, până la urmă câţi copii de 9 ani dobândesc capacităţi intelectuale şi spirituale fantastice? Edith a fost singurul suflet apropiat vârstei lui B. care a putut să se infiltreze pe sub pielea ei nefolosindu-se de cunoştiinţele dobândite. Îi curgea atâta viaţă prin vene încât B. se putea socoti un adevărat parazit care îşi redresa starea de spirit doar simţindu-i energia emanată de trup. 

Era linişte şi întuneric, nu se vedea nici luna, nici stelele. În aer plutea un miros de ploaie, încă nu începuse. După toate căsniciile obositoare la care participase şi din care ieşise demnă, pe uşa din faţă, B. a hotărât să îşi folosească toate resursele financiare şi să se mute în Anglia, unde umezeala şi iarba să-i fie singurele prietene. A doua zi l-a sunat pe agentul ei imobiliar, care luase parte la toate mutările şi la toate evenimentele din ultimii ani. 

-„Bună seara domnule, ştiu că e târziu, mi-e teamă că până mâine mă răzgândesc…!”

-Crezi în stabilitate? Spuse domnul Polier. Eu cred! Tu nu. Mâine dimineaţă, e prea târziu şi mă dor genunchii, dacă cobor îmi va fi frig, draga mea… bea ceva, te va ajuta! 

-„De acum înainte o să îţi fie mereu frică de mine, aş fi preferat să mă sperii tu pe mine!”  B. era genul de persoană care îţi lăsa o durere în capul pieptului atunci când îţi vorbea cu un ton cunoscut doar de ea. Un ton ce îţi săpa departe în piept şi îţi arunca o frică ciudată, rară, care te mânca şi nu îţi dădea pace! Până în zori domnul Poliere îi satisfăcuse moftul, probabil de moment… Până la urmă era B. îşi cheltuia fiecare venit, dar acum achiziţionase un conac minunat undeva pe lângă Londra. Casa este înaltă, se întinde pe o suprafaţă de pământ netedă, pare aproape sufocată, îngropată în ierburi şi copaci. Aerul ce înconjura grădinile şi locuinţa păra proaspăt, răcoros, poate din pricina vântului ce adia des şi al ploilor zdravene, dar dacă stăteai bine  şi-l analizai îţi dădeai seama că este acel aer mincinos, scump, pentru care numai o persoană bine sprijinită financiar se putea bucura bine de el. 

Atunci când pleci dintr-un loc sufletul tău cere să găseşti cu totul altceva, speră să găsească noi trăiri, noi regrete care sunt destul de puternice şi care pot să le şteargă pe cele din trecut, noi persoane care să ştie să îţi spele creierul, dar trupul tău cere cu totul altceva. Cere să fie dus undeva unde lucrurile să nu difere cu mult de cele pierdute, cere ca nostalgia să fie dusă departe şi chiar să nu existe. Aici în Londra Oamenii se hrănesc din mizerii, sunt ca nişte vulturi care pretind că au sentimente, dar defapt ei doresc să vadă şi să simtă doar lucrurile dezgustătoare, doar cadavrele. Ce loc minunat, B. tocmai apucase să-şi cumpere o casă în Rai. Bine Raiul diferă în funcţie de caracterul fiecăruia dintre noi. Gândul că eşti singur într-o zi te-ar putea ucide, dar de multe ori te acomodezi şi poate să devină un adevărat avantaj, cum se întâmplase şi cu B. La început se acomodase greu cu ideea asta a nemuririi, că va rămâne un cadavru ambulant, iar familia ei se va îndrepta încet şi sigur spre… nu ştiu o groapă rece şi gata să fie astupată cu pământ, dar timpul este ca o apă care trece pe sub un pod, conduce toate deşeurile departe de conştiinţă. Ce nu ştia B. era faptul că familia acesteia refuzase să fie îngropată complet, un membru al familiei era gata să apară şi să îşi petreacă veşnicia în bătrâna Anglia, un loc prielnic pentru o viaţă sumbră şi fără capăt. 

B. a încercat de multe ori să renunţe la băutură,dar n-a reuşit. Apoi într-o dimineaţă, când toate lucrările şi aranjamentele conacului şi grădinilor au fost finite, aceasta într-un moment de singurătate, l-a chemat pe Dumnezeu pentru a-i stinge setea, iar apoi I-a promis că începând cu următoarea dimineaţă alcoolul o să lipsească cu desăvârşire din trupul ei. Grădina de trandafiri era probabil cel mai elegant loc din oraş, trandafirii englezi erau preferaţii ei, îi iubea, le iubea eleganţa şi forţa. În timp ce B. îşi umplea ultimul pahar de vin roşu, ultimul în faţa Domnului, porţile conacului s-au deschis larg, iar ploaia a început urmată de tunete agasante şi vânt violent, dar nu starea vremii a amuţit-o pe B. ci trupul ce păşea spre ea pe aleea proaspăt turnată. Edith era considerată de familie, frivolă, cheltuitoare şi foarte versatilă, dar cu toate astea a încurajat foarte tare comportamentul ciudat al lui B, dar cu toate astea… de ce privirea ciudăţelei ascundea o strigare, care era menită să o scape de Edith. 

-Aici este locul unde bunul simţ a murit? Insişti mereu cu ţinuta ta asta rece. Ştiu… manifestările în public nu îţi plac, dar nu te bucuri să mă vezi? 

-O secundă te rog, mă rog la Dumnezeu să vină sfârşitul lumii !

Puteai să îţi dai sesama din multe lucruri că B. era o doamnă. Era bine crescută şi emana un aer ce ăi răsfăţa cu politeţe pe cei din jurul ei, se mişca cu graţie şi eleganţă mereu, chiar şi atunci când limita paharelor de vin depăşea cu mult bariera procentului de alcool din sânge, era atentă să ascundă ce gândea. Da din multe lucruri îţi puteai da seama că este o doamnă elegantă, dar cea mai sigură metodă era să priveşti cum îşi păstra demnitatea în situaţii cele mai nedemne, cum era şi asta ca de altfel., era beată tun, iar semnele nu încetau să apară, picioarele tremurau, ochii îi erau injectaţi cu sânge şi vocea-i tremura, dar cu toate astea trupul ei era drept şi nu voia să o trădeze. E franţuzoaică… se pricepe la ţigări, regrete, alcool şi bărbaţii influenţi din jurul ei. 

Edith o analiza fără indulgenţă, refuzând să-i arate afecţiune. „Eşti nebună sau beată? Sper că eşti beată că asta trece până dimineaţă, mergi şi odihneşte-te, încercăm din noi mâine dimineaţă!”

Ce simte o persoană dependentă de alcool atunci când „substanţa de lucru” lipseşte cu desăvârşire? Ei bine… trupul unui dependent de alcool este precum trupul unui creştin, sau al unei persoane religioase, atunci când cantitatea de „religie” este mult prea mare, trupul se apără pentru a nu fi nevoit să fie doborât şi intervine cadrul unei respingeri spirituale şi a unei metamorfoze care are loc adânc în moralul victimei. Această metamorfoză are menirea la un moment dat în viaţa alcoolicului să vină ca o binecuvântare, dar nu de la Dumnezeu, vine tot din tine, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu alcoolismul, care de multe ori este perceput ca o boală, dar dacă ar fi o boală, atunci te-ai ruga şi probabil dacă încărcătura spirituală ar fi destul de puternică te-ai şi vindeca, dar nu alcoolismul este un viciu de care poţi să scapi numai prin această metamorfoză. Trebuie să îţi propui că nu începi de mâine, ci de azi! Dar B. începuse de mâine! Alcoolul e precum diavolul, tu eşti un Adam sau o Evă, iar el încearcă să te amăgească, încearcă să te transforme dintr-o măicuţă sfântă într-o preoteasă luciferică care îşi ascunde mereu ochiul de ruşinea pricinuită de viciul parazitar. B. avea impresia că odată ce golea primul pahar de vin, urmau celelalte, de bere, whiskey, gin, vodka, iar toate astea erau ca un păpuşar care puneau stăpânire pe gândirea şi pe trupul ei. Ea este agăţată cu sfori ca o marionetă, după ce alcoolul îi pătrunde în sânge nu mai este în stare să îşi controleze mişcările. Dar cu toate astea, cum am mai spus, din foarte multe lucruri îţi dădeai seama că B. este o doamnă, cel mai important indiciu este demnitatea şi eleganţa cu care iasă din anumite situaţii stânjenitoare. 

A doua zi începea cu o dimineaţă rece şi ploioasă, o zi în Londra. Edith îşi mânca biscuiţii în faţa ferestrelor imense din bucătărie, ploaia lovea cu atâta putere geamul încât provoca un sunet care nu te enerva, din contră, avea un ecou sedat, un ecou care se infiltra în capul tău şi omora orice durere şi nelinişte. B. s-a trezit şi a decis că vrea să se mute, sau poate nu, nu îşi explica apariţia lui Edith, care trebuia să fie moartă de ceva timp. Fiecare dimineaţă şi-o petrecea în grădină, nu conta dacă ploua sau era senin, ceaiul era bun şi diluat cu stropi de ploaie, chiar o ajuta să se trezească.

Nu e uşor să fii singură şi să îţi porţi de grijă, perfecţiunea nu mă ajută, nu e uşor! În zadar am tone de saci cu bani în bănci dacă nu mă încălzesc cu nimic, am încercat să le dau foc, nu mă încălzeşte flacăra lor, deloc! Nu sunt o persoană grozavă, puternică, frumoasă, mândră de ce am făcut până acum, pentru că am căzut de prea multe ori, am pierdut de mult numărătoarea, în concluzie sunt doar un cadavru ambulant. Nu sunt în stare să am în grijă de mine, unele femei de vârsta mea au arborele genealogic încărcat cu ramuri ce stau să se sfârtece sub greutatea numelor nepoţilor şi fiilor şi ginerilor şi eu ce am, un mare gol în stomac pe care-l mai astup din când în când cu o răsturnare pe scări din cauza sticlelor de vin goale pe care calc şi alunec, dar asta-mi e crucea şi ăsta îmi e drumul, la crucificare, măcar dacă ar fi aşa, dar nu e! Eu nici măcar nu ştiu la ce să mă aştept, spre ce mă îndrept, unde mă opresc? Ţigările şi alcoolul şi nopţile nedormite petrecute în restaurante scumpe, îmi ţin companie, simt că nu sunt singură, îmi este frică de singurătate, sunt înconjurată de ea şi sunt oripilată de singurătate, pe zi ce trece se apropie tot mai tare! 

-Când eram mici îmi spunei mereu când plângeam că o doamnă care-şi respectă statutul nu îşi înşiră niciodată emoţiile în public, îmi spunei că atunci când simţi că lacrimile-ţi vin te gândeşti la un balon şi balonul acela îl umfli cu toate lacrimile şi gândurile ce duc la lacrimi şi apoi îl laşi la voia brizei şi speri să se întoarcă la tine când eşti singură şi poţi să plângi fără să te vadă nimeni. Edith era singurul suflet care o cunoştea pe B. în totalitate, crescuseră împreună şi îi ştia aproape pe dinafară toate aberaţiile despre umanitate şi religie şi ştia că B. era o gospodină desăvârşită, care adora să gătească şi o făcea cu stil, dar cu timpul anumite plăceri dispar, sau sunt „îndesate într-un balon şi lăsate să plutească”, dar ele se vor întoarce mereu! 

Lacrimile lui B. vin aproape ca cele ale bărbaţilor, cu suspine ce îi înspăimântă pe cei din jurul ei. Când plângea trupul îi era la fel de rece ca un peşte proaspăt scos din frigider. „Nu îmi e cald niciodată”. Edith nu suporta gândul că B. era o femeie rigidă, prea serioasă, în comparaţie cu ea! „Nu sunt o femeie rigidă, sunt poate uşor detaşată, deloc răspunzătoare pentru atitudinea mea, zâmbesc mereu amabil şi ies, chiar şi domnul Filipe, grădinarul, cred că l-am angajat doar pentru că este un bătrânel fermecător, nu prea face multe, dar nici mie nu îmi place o grădină mult prea îngrijită, mereu când îi zâmbesc îmi dăruieşte un trandafir şi mă invită la un scotch, dar eu îi spun răspicat că nu pot, totuşi am noroc că a trecut de mult de prima tinereţe şi nu aude din prima, în concluzie am timp să mă răzgândesc şi îl am partener de un pahar!” Era linişte şi întuneric, nu se vedea nici luna, nici  stelele. În aer plutea un miros de ploaie, încă nu începuse. B. şi Edith erau aşezate într-un hamac amândouă sub lumina unui felinar, cam chior… dar nu aveau multă nevoie de lumină, totul era ca odinioară… ca la fermă, acolo curentul era un material scump, care costa şi mai scump, iar serile erau petrecute sub luminile stelelor sau a lumânărilor, când mâncau. Conacul lui B. era foarte înalt, se întindea pe o suprafaţă de pământ netedă, părea aproape sufocată, îngropată în ierburi şi copaci. Aerul ce înconjura grădinile şi locuinţa părea proaspăt, răcoros, poate şi din pricina vântului ce adia des şi al ploilor zdravene, dar dacă stăteai bine şi-l analizai îţi dădeai seama că este un aer mincinos, scump pentru care numai o persoană bine sprijinită financiar se putea bucura bine de el. 

–Mereu ai fost atrasă de toate lucrurile înspăimântătoare, sălbatice şi diabolice. 

–Ştiu, partea bună e că toate lucrurile astea sunt o companie bună, dar vreau să ştiu tu cum de nu eşti… (În momentul în care B. era pe cale să spună „moartă”, Filip a venit lângă hamacul lor şi i-a adresat acesteia complimentele de fiecare seară înainte să meargă la culcare, mereu îi admira pielea nespus de albă şi proaspătă, buzele cărnoase şi degetele subţiri şi uniforme, Filip era un adevărat cuceritor, cu toate că înfăţişarea nu-l ajuta, spiritul îi era încă tânăr şi puternic.) Domnule Filip, dumneata eşti în toate privinţele mult mai proaspăt şi fermecător decât mine. Edith ai de gând să stai mult?

–O veşnicie, vrei să ne petrecem sfârşitul aici? Mereu mi-am dorit ca tu să fii fericită, îmi doresc ca şi Filip să fie fericit, dar înainte de toate îmi doresc ca eu să fiu fericită! Vezi tu în ceea ce priveşte trecerea timpului, am descoperi un mic secret ascuns bine care îmi permite să păcălesc trecerea anilor, dar diferenţa dintre mine şi tine este că eu am fost mai calculată, nu mi-am aruncat sufletul în braţele  diavolului, eu mi-am încredinţat doar trupul magiei, mai mult medicinei care are grijă să mă conserve cum trebuie! 

–Edith, mama ta a făcut un lucru de mântuială şi-a pierdut tinereţea crescându-te în zadar, a crescut o îndopată, mi-ai terminat toate fursecurile pariziene! 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s