Doamna B. „8”

E o lume incredibilă, treptat începe să se transforme într-un spectacol cu detalii hiperbolizate ce stau să explodeze în culori stridente şi toate personajele sunt extravagante, afurisite, egoiste, nu sunt perfecte, dar pentru mine sunt simpatice pentru că mă regăsesc în trupul lor, în caracterul lor, în imperfecţiunea lor. Câteodată ai impresia că lumea se uită mirată la tine, dar nu, nu că aşa este, se uită miraţi, mirarea lor miroase a frică, aşa a acuarele cu gust dulce de bomboane topite în buzunar. Mă rog, oamenii sunt doar nişte simple pete de culoare, sunt ca o ceaşcă de cafea, când se înfierbântă le iese aburul. Batjocura a început să devină un hobby, dar din păcate pentru multe suflete ce încearcă să o folosească pe post de armă contra „aşa numiţilor duşmani”, devine un veritabil mod de caracterizare, îi provoacă să se transforme în proşti, să devină nişte idioţi cu ochii bulbucaţi la lună. Da chiar aşa la lună, îmi place să cred că sunt lunatici, dar ăsta e un cuvânt mult prea complex pentru caracterul lor, mult prea… ei bine spun puţin că am obraz. 

Nopţile erau lungi, zgomotele furtunilor erau obositoare, iar amestecate cu o insomnie bună te desfigurau în cel mai oribil mod. Depinde în ce mod vezi acest anotimp, toamna este cu siguranţă anotimpul artei, cafenelele culte pline de ore pierdute la cald, pliante prăfuite, volume vechi acoperite de mucegai, discuţii lungi pe teme stupide, case umplute cu mobilă veche şi grea, ciorne îngălbenite de timp şi pătate de cafea şi multe alte dovezi incontestabile ce ridică anotimpul ăsta la rangul de artă. B. locuia în conacul vechi al familiei, mai nou. Era părăsit de ceva timp şi părea din altă lume, o lume în care Halloween-ul se sărbătoarea în fiecare zi. Nu era aliniat nici faţă de stradă, dar nici faţă de celelalte case, aşa că poarta principală era doar prima intrare în grădină, apoi trebuia să mai străbaţi o alee lungă şi lucioasă până a ajunge la uşa de la intrare făcută în întregime din lemn masiv. Grădina era luminată de felinare, conacul era luminat puternic, avea o reţea electrică foarte bună. Conacul arăta în adevăratul sens al cuvântului ca o proprietate care a găzduit de-a lungul timpului familii de snobi şi ipocriţi cu gusturi puternice pentru artă. B. a făcut mici ajustări exteriorului, dar şi interiorului, a realizat o operă de artă. 

„Am cearcăne şi iarăşi am dormit dezvelită, e rezultatul unui exces de cafea şi ţigări, le-am amestecat pe toate într-un cocktail, mereu dorm cu spatele gol şi cu picioarele scoase afară din cearşaf. De la un timp am început să strănut, dar nu e o idee rea, mai şterg şi praful! Nu vreau să mai sorb aşa zgomotos cafeaua, încerc să mă controlez, a devenit un obicei prost!” Scrumiera era umplută şi forma o dâră umedă şi neagră lăsată de scrumul din ţigările ce-i alimentau simţurile. Erau mânjite cu urmele rujului roşu, sânge uscat de gazelă. Mirosul dimineţilor însorite parcă nu mai era altfel, se trezea mai odihnită dacă afară ploua sau aerul era îmbibat. Se simţea singură, adoptase multe animale, dar din păcate toate au dispărut în circumstanţe nebănuite. Vecinii ei ştiau mult prea bine că animalele nu puteau să reziste în casa aia mai mult de o săptămână, tot continuau să spere că un câine sau o pisică se va adapta, dar slabe şanse. Ce animal normal rezistă fără o porţie de iubire, atenţie şi cel mai important hrană? B. mai avea puţin şi devenea şi ea un trup subnutrit, dar ce să mai vorbim de bietele animale ce mureau pe capete din vina uitării. Da chiar aşa, B. nu mai avea noţiunea timpului, ştia că pentru ea era de ajuns o cafea mare la micul dejun şi un ceai cu biscuiţi la cină.  Podeaua era şubredă şi dacă nu ştiai bine unde calci şi cel mai fin pas te-ar fi putu costa viaţa. Aşa au sfârşit cele 4 pisici persane care acum zac în linişte sub un morman gros de pământ din spatele conacului, devenise un fel de cimitir al animalelor, era de-a dreptul sinistru. „Ei toţi mor! Aşa fac mai toţi, mor pur şi simplu, e doar un prag. Totuşi câteva suflete din casa asta m-au iubit. Aşa sunt şi oamenii, ei mor, pur şi simplu mor! Eşti cunoscut doar de rude, de prieteni, de familie, doar ei te plâng, te uită apoi iar îşi reamintesc chipul tău la vreo ocazie. Totul ţine de modul în care pleci din viaţa asta.  Modul de plecare, trebuie să creezi ceva miraculos şi să laşi aici  ceva, ceva nu doar nouă, celor ce te cunoaştem, ci tuturor. Trebuie să pleci demn, chiar dacă nu deţi nici un bun material, trebuie să pleci încărcat de amintiri, cu amintiri îndesate prin buzunare şi cu acele clipe pe care nu le vei uita niciodată. Restul rămâne aici, hrăneşte-ţi spiritul, restul vine de la sine!”

Ce dacă ne albeşte părul, ce dacă apar ridurile şi ce dacă pielea refuză să mai fie la fel de elastica ca acum ceva decenii, acum putem recurge la cele mai simple modalităţi de întinerire, izvoarele tinereţii. Dar totuşi nu ştiu de ce recurg la acest monolog, pentru că B. era ca un lac, liniştită şi neatinsă de ani, mereu lacurile rezistă în timp, mă refer la acele lacuri adânci şi întinse. Timpul nu îi conferea nicidecum o înfăţişare ce lăsa de dorit, ba dimpotrivă fiecare zi venea ca o binecuvântare pentru tenul alb şi trupul bine conturat. Şi până la urmă cum poţi să îi mai înţelegi pe oameni, femeile ca B. nu dau doi bani pe operaţiile estetice ce au menirea inconştientă de a te întrista. Până la urmă operaţiile astea indică faptul că persoana care recurge la ele este slabă şi nu are prea multă încredere în ea. 

„O femeie serioasă trebuie să aibă şi soţ şi amant, eu nu sunt o femeie serioasă nu am un soţ! O femeie pierdută nu are nici soţ nici amant şi aceea sunt eu, dar măcar nu sunt singură, o femeie singură are doar soţ! Uneori lumea mă acuză că aş fi o femeie uşoară, dar o astfel de femeie are doar amanţi!”  Majoritatea oamenilor din preajma lui B. erau intimidaţi de prezenţa ei, ştiau cine e, ştiau că trebuie să scoată fiecare cuvinţel din gura ei cu o anumită teamă, dar în viaţa ei existau şi persoane ce nu o cunoşteau, dar îşi doreau să o cunoască fără a avea nici  un fel de teamă şi acele persoane erau singurele ce se puteau apropia de ea, de exemplu colega ei de la sanatoriu, avea un „mode de a fi” ce se strecura pe sub pielea lui B. şi o fermeca, o transforma într-o femeie înţelegătoare, sociabilă aproape de nerecunoscut! „Nu pot respira fără tine, nu pot trăi fără tine, fără tine nu am nimic, da da sigur, vezi să nu! Fără tine am totul, fără voi am tot ce îmi doresc!”  Erau sigurele cuvinte pe care aceasta le mai putea spune despre „trecutul ei, despre mariajele ei”, dar va urma unul cât se poate de curând, B. era genul de persoană ce nu părea presată de probleme, de grija viitorului, dar avea cu siguranţă nevoie de protecţie financiară, deci în curând îşi va relua statutul de soţie ţânără, dar poate cine ştie va reveni şi la statutul de văduvă. 

4 comentarii

  1. Mihaela Badita · martie 12, 2012

    Uof..mereu doamna B. ma tine in suspans.. sper ca autorul sa scrie cat mai curand…!..
    multumesc mult pt sharing!

  2. luxury_handmade · martie 12, 2012

    …place stilul…

  3. kitty · martie 15, 2012

    Foarte frumos!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s