Doamna B. „7”

Întunericul schimbă realitatea, mai ales când eşti singur. Întunericul desface lacătele cuştii în care îţi ţii imaginaţia. Întunericul face tot posibilul. Tot el îţi materializează gândurile atunci când frica pune stăpânire pe trupul tău, ţi le transformă într-o siluetă cu iz de pământ umed şi viermi morţi, o siluetă ce e liberă să se furişeze pe câmpurile scăldate în razele lunii. Câteodată parfumul ieftin este singurul miros ce rămâne întipărit în mintea unei persoane, nimeni nu îţi va reţine vreodată realizările sau calităţile, nimeni nu se va obosi să îţi ţină ţie minte toate detaliile pozitive, dar pe cele negative… ar cam fi câteva şanse. Stiti de ce? Pentru că firea omului e data dracului tare, sau rău în funcţie de context, îmi pare rău că am fost aşa de explicit, dar aşa pot să mă exprim. Tu ca om te bucuri de nereuşita celuilalt, parcă intensitatea durerii mai scade când îl vezi pe cel de lângă tine că se chinuie şi că intunericul, durerea, suferinţa pun stăpânire pe sărmanul lui trup. „Parcă acum nu mai par aşa de vinovată, parcă comerţul pe care l-am făcut cu sufletul meu nu pare aşa de murdar precum firea oamenilor. Uneori mă întreb de ce oamenii nu mă consideră o persoană religioasă, credincioasă? Nu am înţeles niciodată nevoia asta de a te confesa tuturor, de a te plânge, de a cere milă şi de a cerşi, nu i-am înţeles niciodată pe cei care îşi afirmă în public credinţa şi pe cei ce folosesc un ton cu o uşoară severitate ce te acuză că nu le vorbeşti despre Dumnezeu, despre biserică şi despre lumânări şi Apă Sfântă, cum de altfel fac ei. Probabil educaţia este de vină, probabil pentru ei credinţa este un subiect uşor abordabil, dar din fericire eu nu pot să fiu aşa. Mereu sunt acuzată de persoanele din jurul meu că sunt o credincioasă de carton, superficială, mai ales că acum credinţa nu ar mai ocupa nici ultimul loc în viaţa mea, pentru că mi-am vândut sufletul şi aşa mai departe! Dar eu consider că Dumnezeu te iubeşte oricum ai fi, pentru că Dumnezeu nu face greşeli, El ţi-a direcţionat destinul. Mersul la biserică şi toate aceste acţiuni ce ţin de religie, credinţă, cred cu tărie că sunt un subiect ce trebuie dezbătut doar de tine şi atât.”

B. este simbolul decăderii morale eterne, al prăbuşirii umane şi al simţurilor dezlănţuite, dar şi al ascensiunii demonice, al renaşterii din propriul venin, din propriul mormânt, B. poate fi considerată un alter ego al păsării Pheonix. Avea religia ei, mereu spunea că religia ei este ea şi atât, nimeni nu îi putea pătrunde în gânduri, probabil nici un psiholog nu era destul de pregătit pentru a o examina, probabil ar fi murit încercând, B. nu mai putea să moară. Avea însă un defect, capital aş putea spune, îi plăcea să cheltuiască banii pe nimicuri, cumpăra parfumuri, bijuterii, reviste scumpe de modă şi multe, multe dulciuri franţuzeşti, veniturile îi erau mereu asigurate de moştenirile lăsate de foşti soţi ce dormeau acum pe un pat de pământ uscat şi colţuros. La ora actuală scria pentru o revista de modă importantă din Paris, nici ea nu mai ştia cu ce se ocupă, sau cu ce se mai ocupase, totuşi această „anestezie de timp” nu îi asigura un venit confortabil, cel puţin pentru gusturile mult prea obişnuite cu mirosul ascuţit al averilor şi traiului scump. Îşi construise această imagine, toate persoanele din jurul ei erau intimidate de prezenţa acesteia, probabil aveau proasta impresie că dacă o atingeau se topea şi toată huma se lipea de degetele lor grase şi umplute de propriile temeri naive. 

Pentru B. alcoolul era o vitamina prost înţeleasă de cei din jur. Alcoolul era singurul anestezic ce o putea trânti în genunchi şi o putea forţa să doarmă necondiţionat. B. ştia să bea, suporta orice tip de pahar, suporta berea, coniacul chiar şi numeroasele pahare de vodka rusească le putea duce până în faţa liftului. Fiecare persoană are câte o plăcere vinovată, în cazul lui B. iubea să se îmbete, alcoolul era singurul medicament ce o înveselea, mereu simţea că sufletul îi revine înapoi în trup atunci când paharul de coniac era dat peste cap, îşi aducea aminte clipele din facultate, momentele penibile petrecute cu regizorii şi compromisurile de care nu se ruşina niciodată, erau acte de eroism înfăptuite de ea, erau creaţile ei. 

Noi suntem într-o petrecere pe această lume, nu mai avea teamă de moarte, a asistat la atâtea morţi, oamenii pot să moară şi frumos. Se poate pleca de pe această planetă împăcat şi frumos, în orice caz un om care moare cu râsul pe buze îţi schimbă toată viaţa, ba chiar îţi va schimba moartea. „Dumnezeu m-a pus la încercare de atâtea ori şi am izbutit să Îl supăr mereu, aşa sunt eu, am acest dar de a supăra sufletele, sunt o femeie controversată, dar sunt şi frumoasă, iar Dumnezeu mă iubeşte. Eu urăsc adevărul, da îl urăsc la fel de mult precum urăsc banii, francezii îl numesc „“la vérité”, Je déteste la vérité. Defapt urăsc atât de mult adevărul încât îmi doresc să torn acum o doză de bere neagră peste el şi să-l mânjesc de propria culoare. Prefer să trăiesc înconjurată de meschinării şi minciuni, adevărul răceşte oamenii, îi transformă în fiare, probabil din cauza efectului purificator pe care îl are asupra lor, adevărul miroase a pământ umed, sau mai exact miroase a praf uscat şi fierbinte de vară scăldat în apa rece a unei ploi violente.”

B. cunoscuse multe persoane ciudate, mult mai ciudate ca ea, simţise pe pielea ei ce înseamnă frica de mulţime, de oameni, ruşinea de a deschide gura, de a spune ce gândeşti. Cât timp era „cazată” la clinica de psihiatrie din oraşul ei natal, cunoscuse o femeie foarte carismatică la prima vedere. Era vânzătoare de brânză, de fapt îşi deschisese un magazin cochet în centrul oraşului dedicat doar iubitorilor de brânzeturi, de lactate, iubitorilor de gusturi fine. A fost superba femeie din umbră, cu un aer de Audrey Hepburn, cu ochi verzi, o femeie ce a trăit toată viaţa prin ochii copiilor şi soţului ei. O femeie ce şi-a pierdut încet încet minţile din cauza comodităţii, din cauza aspiraţiilor puternice spre viitor şi spre lumea greu abordabilă a spectacolelor, a cabaretului. Ajunsese să fie internată aici  de câteva luni, nu ştia cum se numeşte ştia doar că era vânzătoare de brânzeturi şi că iubea să bea vin şi să scrie poezii de dragoste închinate asistentelor ce o mai sedau din când în când, spre binele lor, căci avea momente când devenea foarte violentă şi rănea pe oricine din preajma ei. B. o consola mereu, îi era singura cunoscută mai apropiată, ştia de ce era mereu tristă, îşi dorea să aibă din nou unghii lungi şi  tânjea după culoarea roşie cu tentă vişinie a unghiilor ei. Acum le avea tăiate din carne, măsuri ce au fost luate de asistenta ce o avea în grijă, căci mereu apuca să îşi provoace sângerări din pricina unghiilor mult prea lungi. B. ştia ca aceasta căpătase o obsesie când venea vorba de vin, iar noaptea o trezea cât de târziu şi mergeau amândouă pe terasa din faţa grădinii unde terminau câteva sticle şi dormeau până dimineaţa pe iarba udă şi proaspăt tunsă de către grădinarul sanatoriului. Ea credea în Dumnezeu, credea în felul ei, B. o admira, o considera naivă, dar o admira. Fiecare avem felul nostru şi relaţia noastră cu ceea ce înseamnă Dumnezeu. B. era şi încă este o fire orgolioasă, nu putea să accepte toate ideile colegei ei de cameră, cu toate că în sinea ei ştia că are dreptate. Amândouă ştiau că ele nu suferă, sunt perfect sănătoase, dar acceptau cazarea asta obligatorie şi o socoteau drept un concediu pe termen nelimitat, o considerau o gură proaspătă de aer, o odihnă bine meritată şi se obişnuiau încet încet cu tratamentul, poate uneori dur al asistentelor, cu medicamentele amare şi cu alimentaţia proastă, uneori lipsită de orice aromă, dar totuşi erau izolate de meschinii de afară, ştiau că se pregătesc în linişte de confruntarea cu prostia, cu minciuna, cu oamenii ce iubesc prostul gust şi neagă arta şi frumosul. 

B. iubea să joace teatru, întreaga ei viaţă este o piesă de teatru dirijată de un regizor, un regizor ce este plătit chiar cu sufletul acesteia. Cu toate că la un moment dat nu avea ce mânca a căzut în picioare, au fost perioade în care murea de foame, nu avea ce să mai vândă din casă, nu era singura,atâtea minţi celebre, atâtea suflete pline de carismă şi devotament mor reci şi fără să lumină în garsoniere. Acum avea câte o casă pentru fiecare anotimp, avea o superbă casă inspirată din situl victorian, aproape de un butic cochet pe care îl frecventa mereu, îşi cheltuia mereu salariul pe sticle de vin, pe brânzeturi şi pe diferitele delicatese dulci şi scumpe. Casa era încărcată cu o mobilă foarte veche şi grea, ferestrele imense erau mai mereu acoperite de draperiile de culori întunecate nu lăsau lumina zilei să pătrundă în casă mai deloc, de altfel victorienii considerau încăperile goale de prost gust, aşa era si B. a încercat din răsputeri să umple fiecare spaţiu disponibil cu obiecte semnificative inspirate din personalitatea proprietarului. Măsuţele de cafea din casă erau ocupate cu numeroasele ceşti ale lui B. Era o iubitoare înrăită de ceai, putea să refuze un pahar de vin oricând, dar o ceaşcă caldă de ceai niciodată. Avea o întreagă colecţie de ceşti, moştenite şi cumpărate, fiecare piesă costa o mică avere. Majoritatea oamenilor cred că trăim tot timpul cu ideea că există mâine, mâine, mâine şi cu senzaţia că într-o zi… că eu acum o să muncesc, trag acum e pentru copii, acum învăţ, acum iau asta, lasă că acum stau mai mult la birou pentru că o să vină o zi când o să trăiesc…surpriză, nu vine niciodată. Dar ea ştia mereu să trăiască, a realizat că oamenii care nu îşi iubesc viaţa încep să-şi mintă semenii şi să afirme că au treabă, sunt ocupaţi, că se culcă la ora 2, 3 din noapte numai pentru a învăţa, pentru a lucra şi tot aşa, viaţa merită să fie un chin, dar nu pentru toată lumea, doar pentru ăia care se cred prea obosiţi pentru viaţă, pentru cei ce se nasc deja obosiţi! B. nu este nicidecum o femeie care se bazează pe imaginea ei naturală, mereu a iubit şi o să iubească paharele pline de cel mai iute şi mizerabil alcool, ţigările scumpe şi înecăcioase de la colţul străzii şi dermatograful negru. 

 

2 comentarii

  1. andreea · martie 5, 2012

    foarte frumos :X

  2. Alice*Momo-chan* · aprilie 9, 2012

    Da, aici il parafrazez pe domnul Ciobanu „Copii, voi v-ati nascut obositi”:)) si sa revin la doamna B… ajuns sa cred ca iese cu mult din sfera umanului si devine un prototip, un laitmotiv, doar o idee. de fapt, accentuand idee. Si, la inceput vorbeai de rautatea asta a oamenilor, ca se bucura unii de esecul altora. Am citit mai de mult ca exista un loc in care succesul oamenilor nu se baza pe pierderea altora si asta este de fapt marea implinire> ceea ce realizezi tu, nu ceea ce pierde altul. Din pacate, chiar nu imi amintesc unde am citit asta, dar voi incerca sa imi amintesc. Importanta este totusi esenta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s