Doamna B. 4

„Uneori am impresia că mi-am pierdut de tot sufletul. Dacă îmbrăţişezi faima este ca şi cum ai îmbrăţişa întreaga mulţime ce te idolatrizează şi te cunoaşte aproape mai bine ca tine, iar asta nu mă face mai fericită, mi-aş risipi prea repede parfumul. Îmi doresc ca faima mea să mă ascundă, mulţimea să nu mă cunoască, doar să vrea să mă cunoască. Suntem adevărate nimicuri fără imaginea noastră, adevărate rebuturi. Nu mi-a fost mereu teamă, nu mi-a fost niciodată teamă de mine, sunt dispusă mereu la compromisuri, mă pot căsători cu întunericul, sunt dispusă să renunţ la bătăile astea deranjante ale inimii mele în schimbul nemuririi, perfecţiunii şi tinereţii. Când tu eşti singur şi eu voi fi la fel.”

Când lumea crede în tine, acest lucru te face să creşti!  Rafinamentul şi eleganţa în formele lor supreme, astea sunt cele două atribute principale ale lui B. şi ale casei ei. Aceasta se trăgea dintr-o veche familie englezească, asta explică şi pasiunea ei pentru meticulozitate şi pentru elegant. Arhitectura casei este deopotrivă una sofisticată şi clasică. Culorile care predominau erau bej, maro, crem sau auriu. Draperiile bogate învăluiau ferestrele imense, iar soarele nu putea întotdeauna să răzbească printre ele, aşa că B. mânca mai mereu pe întuneric. Nu prea mânca acasă, ca şi astăzi. Frecventa de ceva timp un restaurant sofisticat al Parisului, unde mai mereu pleca cu portofelul gol şi cu minţile vomitate de la prea mult alcool. Totuşi avea un mare atu, atunci când se îmbăta mergea degrabă acasă, se închidea în cameră şi se arunca cu tot trupul în pat, unde începea să bolborosească tot felul de aberaţii. Asta în cel mai bun caz, uneori nimerea bucătăria, uneori baia. În bucătărie se întâmplau cele mai dese accidente, se tăia, îşi prindea părul în sertare sau îşi ungea tot corpul cu lapte şi unt de arahide apoi îşi turna cutia de cereale în cap, dar a doua zi era cu totul altă persoană, niciodată nu da de bănuit că ar avea un asemenea viciu.

„Ochii mei injectaţi nu au deloc un alb strălucitor, oricâte picături torn în ei, nu sunt albi nici dimineaţa, când aş zice că sunt odihniţi, şi nu sunt albi nici seara, dar atunci nici nu mă aştept să fie.” Astăzi pielea-i era ca de sticlă verzuie cu vene de inox strălucind sub ea în crisparea amiezii, buzele păreau lăcuite cu roșu, trecerea apăsând asfaltul numai cât sa nu tacă străzile uimite ale orașului. Părul flutura ca o aripă de porumbel. B. vedea totul, avea o privire agilă, părea posacă, bleagă, dar asta lăsa să se vadă doar la suprafaţă. Probabil se ascundea din motive personale, dar ceilalţi nu se puteau ascunde de ea, ochiul ei, o, acel ochi este ochiul necuratului, căci este unul extrem de vigilent, parcă n-are somn niciodată, şi nu iartă. Nu iartă!

Magnus apăruse în lumea ei ca o rază de soare,cel puţin aşa credea el, sărmanul,  să o încălzească şi apoi să se piardă amândoi în mare. Devenise aerul respirabil pentru ea, o alimenta profund cu oxigen fie şi pentru câteva secunde. Prima dată s-au întâlnit la un restaurant nou  din oraş pe care-l frecventau doar persoanele îndrăgostite de istorie, l-a privit lung şi a mers la el încurajată de muzica clasică ce încălzea la propriu încăperea. S-a pierdut printre firele şi cablurile electrice, nu era sigură ce simţea, poate dezamăgire sau cred că mai mult ruşine, pentru că se prăbuşise brutal dintr-o dată, făcuse cel mai bine cunoştinţă cu podeaua rece din marmură albă, se simţea umilită de către propriul trup, îşi provocase singură o căzătură dureroasă ce pentru unii putea să semene cu un gest hilar. S-a ridicat uşor într-un gest ce emana o eleganţă aparte, un gest ce înfluenţa acum părerea celor din jur, nu mai părea o împiedicată, tocurile-i erau de vină şi era de admirat felul în care se ridicase singură, fără vreun ajutor masculin. Ningea crepuscular, lângă fereastră putea să adoarmă uşor, purta o carte-n braţele îmbrăcate în dantelă, sforăia într-un accent puternic franţuzesc, băuse mult, mereu spunea că  sticla de Johnny Walker îi e singurul sprijin, prieten, chiar soţ!  Urca scările conacului în fiecare zi, scări de culori nuanţate. Îi plăcea mult cafeaua, mereu o gusta aşa amară, dar puţin pentru că o durea capul. B. a început de jos mânuit de aţe, iar peste ani se căţăra pe scenă fără ele, sub un reflector ce-şi pregătea ghearele să-l sfâşie. Era îmbrăcat în ceară fierbinte, se scălda mereu în ea, iubea felul în care ceara sfârâia atunci când îi atingea pielea alba şi subţire.
Magnus avea totul, avea bani şi o foarte puternică influenţă în lumea bună a înstăriţilor. B. nu era deloc o femeie urâtă, avea o frumuseţe rară, ciudată aş putea spune, pentru că trăsăturile fine îi erau atât de pronunţate încât aveai impresia că nu este reală, că persoana asta din faţa ta este o hologramă, o mânuire a tehnologiei avansate, sau chiar diavolul deghizat în frumos, nealterat de catolici! Dacă privirea îţi era prizonieră în ochii lui B. aveai impresia că aceasta scuipă încet pe ochi flăcări  ce îţi ard de la distanţă retina şi memoria, totul devenea în contrast cu zâmbetul ei rece care înfioară orice imaginaţie. La scurt timp s-au şi căsătorit, departe de Paris, undeva prin Scoţia, Magnus era scoţian, era un bărbat înalt şi cu un păr foarte des, singurul lui defect era nasul şi construcţia facială.  În comparaţie cu acesta B. părea un copil, ea măsura doar 1,55, dar asta nu o împiedica cu nimic în aş pune la cale planurile. Totul părea perfect, crima perfectă, o plimbare pe culmile înalte ale Scoţiei ce avea să se sfârşească cu o tragică sinucidere a soţului, sinucidere inexplicabilă din punct de vedere moral! Dar nu era totul aşa de simplu precum părea, Magnus avea unele presimţiri ce îl îndepărtau de ideea că ar trebui să îşi împartă averea cu scumpa şi minunata lui soţie, aşa că B. trebuia să îşi joace rolul încă câteva luni, dar trebuia bine. Timplul a trecut, a trecut şi iarăşi a trecut. Au trecut ani, nu zile şi încă ce ani, B. nu mai părea la fel de entuziasmată, părea obosită, îmbătrânise mult, avea 65 de ani! Trăise de pe urma lui Magnus foarte bine, avea tot ce putea visa, numai că îşi dorea tinereţea şi rafinamentul înapoi. Murea de somn, i se închideau pleoapele, simţea că nu mai poate să aibă încredere nici  măcar în propriul trup, băuse o tonă de cafea, dar efectul era tot zero.  „Ce aş face eu cu o puşcă? Probabil asta era cea mai frecventă întrebare pe care mi-o adresam acum 40 de ani! Cred că aş păstrat fiecare glonţ perfect şi mi-aş împuşca migrena asta pe care o am acum care nu-mi mai dă pace de câteva zile încoace. Aş împrăştia-o pe peretele din living, mi-aş descărca în ea fiecare glonţ! Pentru asta nici nu cred că-ţi trebuie port-armă, pentru că eu nu o port, eu o folosesc imediat…apoi nu mai am nevoie de ea! Încă mai fumez…ieri, stând pe terasă am scris pagini întregi în gând, iar azi, când să le pun pe hârtie, nu mi-am amintit absolut nimic. Şi erau fraze întregi, pline, perfect construite, nu…nimic nu mi-am amintit! Nu voi mai fi niciodată tristă. Nu-mi va mai fi frică de nimic, nici măcar de moarte… Totul devine păcătos! Poate că acum am să dorm puţin…”Unora le place jazzul, iar altora poate le place alt gen de muzica, dar pot spune drept că jazzul e singurul medicament eficient împotriva îmbătrânirii. De ce? Pentru că seamănă la gust cu o doctorie amară ce trebuie neapărat rumegată şi sfărâmată puternic între dinţi pentru a-şi face efectul împotriva acestei „boli” de care până la urmă suferă oricine şi din păcate până acum, cam toţi au pierdut bătălia cu acest „cancer”.  B. avusese un soţ ce cânta jazz, un bărbat matur, un sprijin puternic pentru ea, din păcate nu rezistase nici măcar o lună lângă el, îşi iubea prea mult muzica, dar şi aşa tot mort ar fi fost şi acum!

Mătuşa lui B. îi spusese demult o poveste ciudată despre un bărbat bătrân ce încerca cu toată fiinţa să redevină tânăr, şarmant şi plin de viaţă, cum era odinioară. Din fericire nu putea să reuşească de unul singur şi a apelat la magine, la diavol. În cele din urmă dorinţa a devenit realitate, dar cu ce compromis. Îşi vânduse sufeltul diavolului, făcuse pactul cu acesta. Nu se mai ştie absolut nimic de el, dar nici un lucru bun probabil nu s-a ales de trupul lui tânăr şi fără suflet!

B. era hotărâtă, oricum sufletul nu îi mei era de folos, niciodată nu i-a fost de folos! Era dispusă să facă orice compromis pentru a ajunge din nou unde a fost. Să redevină tânără, frumoasă, elegantă şi foarte rafinată, nu ca acum o bătrână senilă şi slabă de îngeri. Întunericul a pus stăpânire pe întreaga încăpere, iar umbrele au început să şoptească încet venirea lui! B. nu tremura, nu clipea şi nu respira, aproape era moartă, dar totul s-a schimbat într-o fracţiune de secundă, trupul ei începea să îşi capete din nou frumuseţea şi formele feminine, buzele erau din nou cărnoase şi roşii, iar părul îi era des şi lucios, degetele subţiri erau acoperite doar de pielea albă ce ascundea venele, iar unghiile îi erau din nou lungi şi de culoarea sângelui negru uscat, avea din nou tot ceea ce trebuia să fie fericită, dar sufletul îi era în ghearele lui pentru eterniate, acum respiraţia nu i se mai putea vedea în frigul nemilos de afară pentru că nu mai poseda un spirit, era doar o bucată de carne rece. 

Magnus a murit în cele din urmă dintr-un motiv necunoscut, lângă patul lui au fost găsite doar câteva coji de portocale. „Nu am avut parte de mari iubiri…poate doar una, una şi numai atât…dar m-a dezamăgit, eu îl hrăneam mereu cu poezie, iar el era dependent de otravă, de matematică! I-aş fi înfipt în inimă ace de croitorie subţiri şi scurte să nu le poată scoate , dar nici măcar nu-şi privea rana! L-am părăsit, puteam să devin dependentă de crime, chiar şi azi pentru mulţi vecini zâmbetul meu are cuţite înfipte în spate. Nici nu purtam mănuşi când am păşit pe hol, iar zgomotul tocurilor te-au salvat, ţi-ai văzut trecutul şi viitorul în faţa ochilor, dar păcat că prezentul ti-l mutilam eu! Ce vise sângerii aveai, semănau cu mărgelele mele de la Crăciun, mi-e dor de culoarea lor, le-am spart la cafea, s-au transformat în praf sângeriu, dar am aşteptat până s-a răcit cafeaua şi…şi a fost superb, am strecurat trei degete de sângeriu în ceaşcă…ce gust amar şi rece! Tânjesc după clipă!”

Un comentariu

  1. Alice*Momo-chan* · aprilie 9, 2012

    Dupa culoare, acum povestea a prins si contur. Atat de terifiant, si din nou ma duce cu gandul la 2 lucruri> cartea „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde (pe aceeasi tema a frumusetii tineretii si a degradarii sufletului) si filmul, chiar anime-ul Death Note… sa faci pact cu Shinigami, Zeul Mortii, pierzand jumatate din viata pentru a primi ochi de Shinigami. Foarte inspirate temele alese

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s