Doamna B. „3”

Câteodată preferăm să uităm părţile mai puţin vesele din trecutul nostru şi ajungem în prezent să facem anumite compromisuri pentru a ne urca acolo sus, unde presupunem că ne este locul. Charlotte a fost o femeie… sfântă, dar acest lucru nu-l pot spune şi despre B. Nici nu avea vreo pretenţie ca publicul să o considere aşa. Încheieturile îi erau roase şi pielea din jurul lor era pătată cu un rosu stins şi dureros. „Am ajuns aici sacrificându-mi trupul şi nu mă consider decât o eroină, aproape un idol pentru cele ca mine!”  B. se considera un regizor desăvârşit, avea nevoie doar de o sticlă de Jack Daniel’s şi câteva pachete de ţigări pentru un scenariu ce putea da pe spate orice critic. Cu toate că mai mereu putea fi zărită cu o ceaşcă plină de cafea într-o mână şi o ţigară aproape stinsă în alta, tenul îi era impecabil, mat, iar dantura părea ireală, dinţii îi erau de un alb veritabil, imagine ce denotă eleganţă, dar şi un aer inuman, toate bineînţeles obţinute cu un preţ sufocant. B. era moartă, dar nu îmbrăţişa moartea fizică, ci moartea eu-lui, moartea spirituală.  „Voi deveni cineva, oricum nu mai am nimic de pierdut!”

Străzile oraşului au devenit mult mai aglomerate, nu mai ai loc să gândeşti. Maşinile au îmbătrânit, mereu tuşesc, seamănă cu un roi de albine grase şi trecute prin viaţă. Oamenii sunt singurele entităţi ce nu s-au schimbat, mereu agitaţi, mereu grăbiţi şi mereu te umplu de acelaşi bun simţ încât te mai întrebi uneori, „oare ăsta e ieşit mai devreme de la psihiatrie.” B. era îndrăgostită de Franţa, mereu iubea să se plimbe prin Paris, prin Jardin du Luxembourgeventual, mai e şi toamnă, asta făcea ca plimbarea să fie ruptă din Rai. Nu locuia de mult aici, nu era genul de persoană care fotografia orice colţ al Franţei ca o nebună, Parisul nu este făcut pentru fotografii, nu-ţi folosesc la nimic, o fotografie nu captează mirosul francez, mirosul metalic şi totuşi cald al turnului Eiffel.

B. se vedea mereu în lumina reflectoarelor, mereu credea că va ajunge să urce pe scenă şi să lumineze, să strălucească fără oprire. Jean Jacques, unul dintre cei mai influenţi regizori ai momentului şi unul dintre cele mai renumite personaje ale oraşului pentru relaţiile nepotrivite pe care le avea cu actorii lui, relaţii tabu, a fost impresionat de talentul actoricesc al acesteia, sau nu chiar. 

Lui B. îi plăcea mult mirosul portocalelor, cumpăra mereu o plasă plină când mergea la repetiţii, regizorul era acaparat de fineţea şi de trupul ei feminin şi bine conturat. Iubea felul ei inocent de a vorbi şi rămânea cu totul uimit când aceasta îşi juca rolul negativ cu atâta credibilitate, dar ceea ce nu ştia Jean era faptul că B. nu juca un rol, rolul şi-l juca după ce cobora de pe scenă. „Fata cu capul de zebră”, iubea să i se zică aşa, ciudat este că îi ceruse asta doar regizorului, era ca un alint, un nume de cod ştiut doar de ei doi. Zebra a fost şi va rămâne un animal superb, străbătur de 2 culori, de alb şi negru, una semnificând puritatea şi fineţea şi cealaltă misterul şi straniul. După încheierea spectacolului la scenă deschisă, Jean Jacques a început să o evite, pasiunea şi admiraţia au început să pălească treptat, probabil se plictisise, aşa sunt toţi artiştii se plictisesc mereu de câte ceva. Întâlnirile au devenit aproape inexistente, convorbirile telefonice între B. şi Jean începuseră şi ele să se epuizeze, până într-o zi când telefonul din living a sunat surd şi vocea lui a întervenit cu un simplu „Tu eşti?”. B. începuse să-l cunoască destul de bine, iar vocea asta nu semăna cu una care îţi aduce o veste încurajatoare. Aproape îşi văzuse visul împlinit, acceptase compromisuri ştiute numai de ea. „Am ţinut să te anunţ telefonic… e mai uşor aşa, nu te voi mai folosi în următoarele proiecte, eşti deja uzată, publicul se va sătura şi de tine!” B. a simţit o durere sfâşietoare, toate eforturile şi compromisurile fuseseră de prisos, a făcut un atac de furie. Se simţea umilită, căzuse la pământ, la picioarele celor care înainte îi erau inferioare.

După câteva săptămâni, B. era aproape refăcută, se alfa în living împreună cu o vechie prietenă ce ajunsese în ultimele zile prin Paris, urmăreau împreună ştirile dimineţii învăluite în fumul elegant de ţigară şi mirosul aproape răcit al cafelei amare. Prima ştire avea să răstoarne lumea artistică a Parisului, regizorul Jean Jacques fusese găsit în urmă cu câteva ore mor în propriu teatru din centrul oraşului. Trupul acestuia atârna la o înălţime de 6 metrii deasupra scenei, presărată cu zeci de portocale zdrobite în picioare, îngăurite de tocuri ascuţite, găuri găsite şi în trupul regizorului. Lângă acesta a mai fost găsit un bilet în care scria, „niciodată să nu ai încredere în fata cu chip de zebră, ea te va mânca!”

Un comentariu

  1. Alice*Momo-chan* · aprilie 9, 2012

    Terifiant… Pot sa zic ca de aici povestea ta incepe sa prinda culoarea aceea nuantata. Din cate observ, e mai mult un joc psihologi… si ador asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s