Me And My Imagination

Ceaiul ăsta negru este mult prea negru pentru lumea asta de astăzi, pentru oamenii ăştia obosiţi şi amari, nu merită nici să îi compătimeşti. „Bea-ţi ceaiul, o să te considere un musafir nemanierat, nu uita arde!” Dar de unde că era mai rece ca sufletul meu şi sufletul meu nu e rece, e iarnă.  Englezii nu se compar cu ăştia, englezii sunt gazde, până şi în tren te simţi ca acasă şi eşti înconjurat de tot felul de străini, „străini de familie”.  Imaginea Angliei îţi rămâne tatuată acolo pe aortă, compartimentul vechi şi îngrijit de tren în care călătorii citesc, ascultă mersul leneş al trenului sau fac orice altceva, dar în linişte şi NU vorbesc, dar NU vorbesc.  Linişte, din când în când se aude foşnetul paginilor. Păi comoara englezilor sunt cărţile, în schimb comoara ăstora sunt banii şi maşinile… asta e cultura lor adăpostită în garaje şi bănci, pe când englezii au comoara la îndemână mereu aşezată în bibliotecă şi birou. Ce ploi zdravene, dar şi ce case adăpostesc sufletele lor. Interiorul unei case englezeşti este un amestec de stiluri, dar obiectivul principal este confortul. Ei bine confortul pentru mine e important, dar aş putea să îmi beau ceaiul şi pe scaunul electric, nu m-ar incomoda, atunci când îmi savurez ceaşca de porţelan umplută cu halucinaţii şi îndulcită cu praf de imaginaţie, pot să mă aflu oriunde, chiar şi pe un pat de cuie ce încearcă încet încet să se strângă şi să te transforme într-o vafă destul de proaspătă, îmbibată într-un suc de afine electrizant. Nu sunt englez şi cred că îmi pare rău, caracterul lor nu e dificil, puteam să mă integrez repede, doar beau ceai. Sunt reţinuţi, şi cu mine au fost, dar cu timpul au uitat că nu sunt englez, dar au avut ei grijă să mă programeze pentru  un transplant de suflet, în curând voi renunţa la ăsta şi în sfârşit îl voi obţine pe cel care mi se cuvine. Când îi auzi vorbind între ei, râzi cu poftă, pentru că au cel ma tare simţ al umorului. Cu străinii nu fac glume, ştiu eu ce ştiu, au impresia că nu le înţeleg. Cel mai repede ajungi la ei dacă îi faci să râdă, sau dacă ţii pasul în conversaţiile lor despre muzică şi filme. Sau cel mai bine… dacă bei cot la cot cu ei şi nu „pici sub masă”. Din fericire încă mai pot să îi înţeleg, dar dacă mai trăiesc foarte mult printre ei nici  eu nu îi voi mai înţelege şi nu îi voi mai putea descrie.  Afară încă plouă şi soarele nu se prea arată la faţă, astăzi e obosit nu vrea să ne vadă, îl indispunem… aseară s-a târât până acasă, a băut… mult şi astăzi plânge, a băut whisky cu gheaţă, picăturile de ploaie sunt reci ca de toamnă. Nu se agită cu nimic, nu e nici prea fericit, dar nici prea trist, se bucură şi se enervează moderat, am impresia că îşi conservă energia, se pregăteşte pentru o răfuială zdravănă sau îi e frică să nu obosească.  „Gata, daţi-o la mine…”. 

Dacă eram nebun mi-aş fi dat seama? Exact asta înseamnă să fi nebun, nu-i aşa? Tu crezi că eşti în bună regulă, dar toţi ceilalţi au o altă părere. Eh… poate că eram nebun!

Un comentariu

  1. Miky · septembrie 23, 2011

    Lor nu le pasa,bine? ce preferi,un fals „ce ai,de ce plangi,de ce esti suparat,ce e cu tine” sau o privire artagoasa „mai plange asta mult pe capul meu?” ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s